Minerva CHIRA: „Nimeni, altul, tu”

Demult, Minerva Chira a ales să cocheteze cu drumul. La propriu. Acolo, unde spiritul cunoaşte şi se recunoaşte, vis-a-vis de sine. Dar „reportajul” prepuit se transformă în viers înlăcrimat, iar poezia îşi caută reperele în cele mai tainice manifestări culturale al semenilor. De pretutindeni.

Cea mai recentă plachetă, care a văzut lumina tiparului la Cartea Cărţii de Ştiinţă, ne poartă din China pînă în Nordul Africii. Un drum la capătul căruia vin veacurile să moară încet. Spun asta cu gîndul că misterul poeziei nu trebuie desluşit în totalitate. Şi, cu toate acestea, îmi îngădui să luminez acel colţ ascuns, în care poeta crede că poate rămîne singură. În Tibet sau la Petra, în Beijing sau Marrakech, insomniile de mătase se concentrează în sinergologia unor gesturi ingenios ascunse, dar evidente, la o atentă lectură a poemelor. Şi oriunde s-ar afla, şi oricîte lumi ne-ar dezvălui, temeinic sau doar ca o tainică clipire, gîndul cel bun se întoarce la ospeţele pîrguite de neîmplinirea iubirii. Sau, mai exact, de tentaţiile ei. Aici. Şi oricînd. Nici un cuvînt despre locul de unde a plecat în cele hălăduiri şi, cu toate acestea, luntrea gîndului o aduce mereu şi mereu în punctul de început şi sfîrşit al iubirii. Şi astfel, poeta rosteşte adevăruri despre adevăr, acolo, la interferenţa culturilor: „Ca două lacăte ne plimbam în zori) prin Grădina Botanică inventată de ger) pe fereastra de unde am privit un mort) Freamătul umbrii înainte de-a porni) îi răscoleşte parfumul) Mi-s de ajuns o adiere, o mireasmă…” (Niciunul nu e tu, 3). Apoi, încet, foarte încet, urcăm spre rarefiate-tinderi tibetane, acolo unde compasiunea înstăpîneşte înaltul simţirii. Peste toţi şi toate, înainte de distrugerile musulmane, Bodhisttva şi multiplele lui mîini – punţi pentru Shiva hindu. Amintirea Lordului celor şapte silabe are ceva din cele mai strălucite mantre, păstrate de călugării tibetani în tainiţele înzăpezitelor înălţimi: „Deasupra Mandalei – plînsul cerului) plesnit de vocile celor 50 de călugări supravieţuitori) Mormintele foştilor Dalai Lama – argintez) cascadă ţîşnită din lira răzvrătită ca un refuz) din care zeul Avalokiteşvara celule deşiră” (Potala, 7).

Venind înspre noi, la Dublin (29) „atingeri nasc harpe”, la Glasgow (32) „ciulinul – floare naţională – de bivoli păscut”, la Cardiff (34) „seară de seară) eşti lumina trimisă) şi scara pe care coboară”, apoi, mai departe (sau mai aproape?) la Cambridge „…Pe care mă plimbă un trist crin imperial) tras de tine”… La Hama (56) sau în Palmira (57) , la Casablanca („sorbi marea cînd înot”) există mai pe faţă sau voalat, acel „tu” din titlu, nimeni altul decît omătul de-argint al iubirii de-acasă. Şi dacă nu-i drept, se cheamă că nici J.J. Rousseau n-a avut dreptate cînd a spus că raţiunea l-a făurit pe om, dar sentimentul îi conduce trăirile. Departe, acolo unde tropicele cad peste noi, Minerva Chira clamează:

„Agava înfloreşte o singură dată

l-am dăruit argintul din plîns

Lebăda cîntă doar înaintea morţii

Blestem fără putere – atunci avea revelaţia

Arsura sevei florii de nu-mă-uita”

(Agadir, 71)

Privit ca întreg, noul volum al Minervei Chira e ca Rugăciunea lui Constantin Brîncuşi: geometrie primară, şlefuită pînă la materialitatea suprafeţei, desprinsă de corporalitate, de anatomie. O poezie referenţială, adevărată, ca nuditatea deloc stridentă într-un cimitir de aiurea. Pentru că viersul nu contrazice umanul.

De departe, de aproape, nimeni, altul, tu…

Radu VIDA