Mihai Eminescu despre locuitorii Apusenilor și eroii lor

În universul preocupărilor luceafărului poeziei românești un loc deosebit de important l-a ocupat istoria patriei. De timpuriu s-a găsit cu ochii îndreptați spre problemele majore ale istoriei românilor de pretutindeni, atât în peregrinările adolescenței, cât și în restul scurtei sale vieți.

Cu emoție s-a adresat lui Pann zicându-i:„tu știi că în lumea asta nimic nu este mai interesant decât istoria poporului nostru, tot un șir neîntrerupt de martiri”.

Interesul pentru moți și pentru martirii acestora i-a fost trezit de către profesorul său, Aron Pumnul, cel ce jucase un rol însemnat în revoluția de la 1848-1849 și ale cărui biblioteci le studiase, carte cu carte.

În anul 1866, plin de dorința de a cunoaște locurile de cumpănă ale istoriei, și-a făcut prezența la Blaj zicând „te salut din suflet Mică Romă” și pășind apoi pe Câmpul Libertății, pe ulițe și în case în care au poposit fruntașii revoluției române.

Devreme a sesizat personalitatea lui Avram Iancu, despre care s-a interest de la Ilie Filimon și apoi de la Gorun, despre ingeniozitatea în luptă, Iancu, fiind convins că știa să profite de  cunoașterea terenului, recurgând la deplasarea rapidă a moților și reapariția lor de nici unde nu se așteptau dușmanii. Cu intenția de a se informa și mai adânc de problemele social-politice ale românilor ardeleni a participat în august 1866 la adunarea generală a ASTREI de la Alba Iulia,  unde i-a întâlnit pe Barițiu și Cipariu.

Sigur nu i-au putut scăpa vizitarea cetății și poate și a celulei în care a fost închis Horea,  precum și a Platoului „La Furci”, unde au fost chinuiți și zdrobiți cu roata de tortură Cloșca și Horea. Sub impulsul celor constatate și-a conceput câteva proiecte, din care a realizat poezia „HOREA”.

Pe eroul devenit legendar și cântat în balade de către cei din Apuseni, ni-l înfățișează selenar, mai falnic decât munții, mai puternic decât tunetul, mai nepieritor decâ toate, spunând:

                                    „Să privească Ardealul, lunei i-e rușine

                                     C-a robit copiii-i pe sub mâini străine,

                                     Ci-ntr-un nor de aburi, într-un văl de ceață

                                     Își ascunde tristă galbena ei față,

                                     Horea, pe-un munte stă călare

                                     O coroană sură, munților se pare”.

Natura înconjurătoare îi recunoaște măreția:

                                      „Eu, zice-un tunet – am un suflet mare, greu

                                      Dar mai mare suflet bate-n pieptul său

                                     Fruntea-mi este albă, ca de ani, o mie

                                     Dar al lui nume mai mult o să ție.

                                    -Nalți suntem noi munții –zise-un vechi Carpat

                                    Dar el e mai mare, că ni-i împărat”. (citat așezat și pe bustul din Huedin).

Poezia a fost primită cu entuziasm în Transilvania, Ilarie Chendi ne informează că pe aceeași pagină de manuscrise erau înșirate și alte titluri: Răsunet, Horiadele, Iancu și Răzbunarea română.

La numai 18 ani, Eminescu, stăpânit de personalitatea eroului de la 1848-1849 –Avram Iancu, ieșit din pământul Apusenilor pe care-l apăra cu o îndârjită pasiune, scrie romanul Geniu Pustiu. Despre acesta îi mărturisea lui Iacob Negruzzi: „Apoi, romanul meu am început a-l scrie,  parte după impresiuni nemijlocite din 1868, pe când eram la București, parte după un episode ce mi l-a povestit un student din Transilvania”.

Numeroase pagini sunt prelucrate după relatarea unor fapte autentice din revoluție. Portretul eroului principal Toma Nour, nume care înseamnă o metaforă a întunericului, a fost și este identificat cu diverse personalități. Gheorghe-Bogdan Duică spune că l-ar reprezenta pe Scipione Bădescu, student și revoluționar ardelean, în timp ce Zoe Dumitrescu Bușulenga caută  să ne convingă că este vorba de prezentarea eroului, cu date esențiale de autoportret.

Tot mai mulți sunt cei care susțin că Iancu a corespuns pe deplin viziunii istorice a lui Eminescu, latura titanică și demonică a sufletului lui Iancu fiind două ipostaze prin Ioan și Toma (după I.Leric).

Considerăm că Toma Nour caracterizează o tipologie umană și putem înțelege mai bine structura eroului titan sau demon din poezia eminesciană dacă studiem Geniu Pustiu.  Avram Iancu a fost tot timpul o sursă de inspirație pentru Eminescu. Toma ne este prezentat ca având o origine țărănească și că a cunoscut de mic durerea și dezamăgirea.

În patosul revoluționar al eroului revoluționar se descifrează cu ușurință spiritul generației de la 1848, bazat pe iubirea pătimașă pentru națiunea română, dar și respectul pentru celelalte popoare. „Națiunile – spunea Eminescu prin gura eroului – nu sunt decât nuanțele prismatice ale omenirii… Faceți ca toate aceste colori să fie egal de strălucite, egal de favorizate de lumina ce le formează, căci în întunerecul nedreptății și al barbariei toate națiunile sunt egale în abrutizare, în îndobitocire, în fatalism”.

Îl revoltă ideile lui Sultzer, reluate de Roesler și alți adepți, potrivit cărora poporul român s-ar fi format în sudul Dunării. Autorul spune plin de revoltă, prin personajul romanului: „Cată să aibă cineva ignoranța unui Roesler care ne face imigranți – astfel încât cei imigranți să fie 10 milioane, iar cei din izvorul imigrării numai 800000…Și toate acestea le propagau deșerții în numele poporului maghiar…”

Eminescu nu mistifică adevărul istoric, dar comentează evenimentele cu o puternică vibrație patriotică. El prezintă cele două adunări mai importante de la Blaj, din 30 aprilie și 15 mai, de pe Câmpia Libertății. Subliniază astfel că „Adunarea din Duminica Tomei preparatorie fusese, fusese și Adunarea cea mare din Câmpul Libertății, unde flamura reînvierii sfâșia aerul cu tricolorul său, Virtus Romana Rediviva„. Aici s-a dat citire petițiilor adresate împăratului de la Viena și dietei din Cluj, primul punct consemnând:

„Națiunea română, răzimată pe principiul libertății, egalității și frăției, pretinde independența sa națională, în respectul politic, ca să fie în numele său ca națiunea română să aibă reprezentanții săi în dieta țării în proporție cu numărul său…”

Tot la acea adunare s-a formulat o cerere dreaptă și democratică: „ să nu se ia în dezbatere cauza unirii cu Ungaria până când națiunea română nu va fi națiune constituită și organizată cu vot deliberativ și decisiv…” dar dieta din Cluj formată din reprezentanții nobilimii maghiare a hotărât încorporarea Transilvaniei la Ungaria. De aceea, Eminescu prin gura eroului spune : „Ungurii cugetau încă o dată, dar astăzi pentru ultima oară cum prin uniune și furci vor stinge pe români de pe fața pământului.”

Înverșunarea față de cruzimea unor dușmani și acțiunile de deznaționalizare a românilor, organizată de politicieni a pornit de la adevăruri istorice. Schinjuirea și executarea a mii de români l-au determinat pe Iancu să pună mai mare accent pe organizarea militară și adminstrativă în cele 15 legiuni, el fiind prefectul celei mai energice – Legiunea Auraria Gemina din Apuseni.

În astfel de împrejurări ni-l prezintă Eminescu pe Avram Iancu, un „împărat al codrilor bătrâni”, cel ce a reușit să adune ”vulturii din vizuinile lor stâncoase împrejurul flamurei românești. În creierii împietriți ai munților și-n aerul lor rece flutura tricolorul, trăia libertatea Transilvaniei”. Acolo s-a găsit permanent și eroul Toma. „În curând încălțai și eu cioarecii lungi și strâmți, încrețiți cât ține fluierul piciorului, în opinca cea ușoară. Asemenea sentinelei Romei, care, păzind crestele de fier ale Carpaților privește cu ochi plini în spre sud gândind la muma sa”

Toma participă la mai multe lupte cu sabia, cu toporul și adesea rostogolind bolovani. Îl pierde și sfârșește atins de pesimism. Colindă prin lume dus de visul lui de revoluționar. Împiedecat de a trece în lumea umbrelor intră într-o stare sufletească cu totul aparte, din care numai priveliștea  munților săi îl mai vindecă.

Întors în satul său, eroul aude durerea buciumelor, „își pune pe piept cocarda tricolor și iar ia calea codrilor”. Asemenea stări de fapt sunt caracteristice craiului munților Avram Iancu, cel care a îndurat suferinți, a cunoscut privațiuni de tot felul, a vărsat sânge pe altarul libertății, dreptății, naționalității.

Țelul luptei lui Avram Iancu a fost urmărit de către Eminescu și în continuare,  în încercarea dramatică „Mureșeanu”, în care, printre personaje apare Mureșeanu, 1848 și Geniul Luminii.

În octombrie 1869, ajuns la Viena s-a înscris în Societatea studențească științifică română.

În articolul România și Austro-Ungaria publicat la Iași spune clar și convingător: „dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului. Și fiindcă spirit și limbă sânt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea, se vede ușor că românul se vrea pe sine, dar aceasta o vrea pe deplin”.

Eminescu dovedește mult interes pentru tradiții, obiceiuri din Transilvania. Slavici ne spune că la Viena consemna graiul românilor ardeleni, atât de la studenți, cât și de la militarii români din garnizoana vieneză. El și-a notat cuvinte și expresii ca: a hodini, trebe, bărnace, înde,  cătană, fătălău, etc.

Prin ei, dar și de la alți ardeleni a cules și folclor din Apuseni. Izvorul basmului Făt-Frumos din lacrimă a pornit de la basmul pe care l-a auzit de la Maria Versa din Ștei.

Pe Eminescu l-au interesat românii din toate locurile locuite de aceștia. Pe bună dreptate, Slavici caracterizându-i patriotismul afirma: „N-am cunoscut om mai stăpânit ca dânsul de gândul unității naționale și de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc”.

Dar a fost răsplătit „post mortem” fiind așezat pe cel mai înalt piedestal al culturii românești.

Nicolae Șteiu