Metehne naţionale, pentru uz local

RADU VIDA

Profitînd de pretenţiile tot mai crescute ale unei populaţii aflate într-un intens contact cu „lumea civilizată”, politicienii români au mers pe mîna umflării propunerilor populiste şi, cu sau fără voia lor, au indus o stare de nelinişte şi continuă nemulţumire în rîndurile populaţiei. E uşor, între noi fie vorba, să manipulezi cu abilitatea prestidigitatorului, dar e foarte greu să faci faţă situaţiei în care matrapazlîcul este descoperit, şarlatania dovedită şi insul stigmatizat.

Încă de la Balamucul din ’89, forţe politice de tot felul au lăsat să se înţeleagă că sigura variantă pentru asigurarea binelui colectiv este să facă şi să dreagă, pe dreapta sau pe stînga, cu UE sau împotriva ei.Ţărişoara a rămas şi mai în urmă faţă de alţii, partidele s-au bătut şi mai abitir pentru a ajunge acolo unde banul e ban, puterea-putere, iar privilegiile nu lipsesc. Dar fără viziune! Oamenii au sărăcit, lumea s-a schimbat dar metehnele au rămas, iar pretenţiile au crescut exponenţial.

Se pare că este în gena noastră să mizăm pe megalomanie. Nu e defecţiunea unui individ, nu e fixaţia maternă a nu ştiu cui ajuns la un pic de putere, ci, cred, este o boală naţională, acceptată de marea masă a locuitorilor acestor ţinuturi. Să ne fălim, cum ar veni. Cu ce putem şi ce nu putem face. Dar să ne batem cu pumnul în piept că avem şi noi ceea ce au sau rîvneşte francezul, că putem şi mai mult decît neamţul, ba, dacă ne punem mintea, îi luăm faţa şi americanului.
Din păcate, această tară este exploatată tot de către „fiii suspuşi ai neamului”, care, avînd şi ei, la rîndul lor, acest defect, se aşează în fruntea celor care vor mai mult. N-am să mă refer la Biserica Neamului, copie a… Casei Poporului. Pentru că nu se poate face în tot cătunul o astfel de măreţie, s-a recurs la… metoda catastrofală: mai mici, dar mai multe!

Din păcate, exemplele au fos preluate şi în alte domenii de activitate. Cu mai puţin succes, desigur. Dacă pentru biserici şi mănăstiri, statul a alocat  toţi banii din lume, vorba aia, pentru alte  obiective nu s-a întîmplat la fel. Nu vreau să spun că din cauza construirii de biserici n-a mai rămas şi pentru altceva. Nicidecum. Dar: în dezvoltarea generală, în planificarea mersului nostru înainte şi-a făcu loc o a doua meteahnă. Tot defect şi tot de cuprindere naţională. Avem darul, în ghilimele fie spus, să ne disipăm în tot felul de proiecte. Care mai de care. Cei de la drumuri propun autostrăzi, cei de la cultură – tot felul de lăcaşuri ale muzelor. La sănătate se fac sau se desfac spitale şi dispensare, iar de la mediu ne vin tot felul de idei donquijotiste.

Pentru ca firul raţionamentului să se deruleze în continuare, trebuie făcută o precizare: o ţară nu se conduce ca un judeţ, iar liniile directoare pentru dezvoltarea unui oraş nu pot semăna cu propunerile unui aranjament din bugetul familial, să spunem. Nici nu se poate, în schimb, să te apuci de toate, să nu termini nimic sau să faci de mîntuială, numai pentru că vrei mult şi poţi puţin. Poate că dă bine la populaţie să spui că faci o filarmonică, dar e mai important să realizezi un spital de urgenţă. Or fi necesare şi pîrtiile de schi, dar priorităţile ar trebui să oblige la alocarea de fonduri pentru şcoli şi grădiniţe.
Sînt doar exemple. Proiecte. Care neavînd o coordonare unitară, lucidă, se lasă furate de interesul de moment al politicienilor, dornici de voturi, şi al celor aflaţi în spatele lor,  oameni pe care-i… mînă-n luptă doar interesul pecuniar.

S-a vorbit, în Cluj, de necesitatea unui spital de urgenţă, care să deservească o bună parte din pacienţii Transilvaniei. S-au aruncat bani pe fereastră, s-au consumat propoziţii de campanie electorală, s-au făcut mutări şi amenajări, s-au… dar ce nu s-a făcut?! Numai spital n-a ieşit. Apoi s-a trecut la Filarmonică. Planuri, schiţe, concursuri, agitaţie cît casa! Pentru ce?! Acum se trece, cu tot entuziasmul, spre reabilitarea Pieţii Mihai Viteazul. Alţi bani, altă destinaţie.  Fără finalizare, probabil.Visăm să navigăm pe Someş, dar nu avem nici Casă de cultură a burgului în cel mai mare municipiu din Ardeal, nici legătura unei autostrăzi cu Occidentul, nici… priorităţi de finalizat.
Şi, pînă la urmă, care ne sînt priorităţile?