Merge şi aşa?

Radu VIDA

Datorită unor nereguli comise în realizarea şi decriptarea sondajelor (pe care nu le discutăm aici şi acum), românii nu prea au încredere nici în cifrele statistice oficiale publicate. Indiferent de domeniul investigat, există o reacţia de respingere a acestor studii. Ba, fără a avea certitudini ştiinţifice, îndrăznesc să afirm că nu atît neîncrederea, cît nepăsarea domină starea de spirit a celor mai mulţi dintre semeni. Cu toate drepturile obţinute, nu s-au înregistrat presiuni, vociferări sau proteste la una dintre cele mai importante degradări ale situaţiei generale a României: lipsa locurilor de muncă.

Institutul Naţional de Statistică zice că, pe ultimele trei luni, şomajul a cunoscut o semnificativă creştere. De la 6,7% în precedentele trei luni, procentul celor fără un loc de muncă a crescut la 7,4%. Am ajuns astfel la 655.000 de şomeri înregistraţi, dintre care 8,4% sînt bărbaţi, iar 6,0% femei. Pe medii de rezidenţă, avem 7,6% şomeri în urban şi 7,1% şomeri în mediul rural.

La nivelul cel mai ridicat s-a situat rata şomajului în rîndul tinerilor: 24,7% pentru cei cuprinşi între 15 şi 24 de ani.
Se pare că merge şi aşa. Pentru că, dacă la nivel individual mai există anume frustrări cînd apare lipsa unui loc de muncă, la nivel de comunitate lucrurile se diluează atît de mult, încît nici o guvernare nu-şi bate capul cu asemenea… amănunte. Pentru ei, doar pentru guvernanţi, vreau să zic, contează rata de ocupare a forţei de muncă: doar 23% pentru tinerii între 15 şi 24 de ani, 66,8% pentru bărbaţi şi doar 51,4% pentru femei. Ceea ce înseamnă un total, în ceea ce priveşte rata de ocupare, de 59,1%. Contează ziceam, pentru că (şi) de aici, de la cei care muncesc „la vedere” şi plătesc taxe, se adună banii pe care poate conta ţara. Restul? E marea majoritate.
Care reprezintă… povara. Oameni care nu muncesc şi primesc indemnizaţii de şomaj, dar şi alocaţii, ajutoare, compensaţii… Tot felul de stipendii care, credeţi-mă, nu fac bine nimănui.

În primul rînd, contribuitorilor, celor care muncesc. Şi care, datorită nemuncii altora, nu văd mare lucru din banii pe care, sub diferite forme îi… lasă la Stat. Apoi, din punct de vedere psihologic, nu face bine nici celor care trăiesc din aceste ajutoare. Cultul muncii nu este un slogan, care trebuie fluturat doar în anturaje propagandistice. Dacă… pofta vine mîncînd, şi munca îşi capătă valenţele de înnobilare în exercitarea ei. Acceptarea unor munci sub nivelul de pregătire sau refuzul făţiş, pentru că nevoile se reduc doar la „un pic de hrană şi ceva îmbrăcăminte”, nu duc nici o societate înainte.

Din acest motiv, mi-am manifestat nedumerirea încă de la debutul acestui editorial, în ceea ce priveşte socializarea, să-i zicem, a chestiunii şomajului. Socializare în sensul luării de atitudine (de către cei responsabili, zic) împotriva acestui fenomen, căruia îi putem spune chiar sociopatie. O presiune mărită a societăţii civile asupra guvernării ar însemna, pe de o parte, luarea unor măsuri mai hotărîte pentru crearea de noi locuri de muncă, eliminarea risipei şi concentrarea resurselor pentru a găsi căi de creştere economică durabilă. Pe de altă parte, acţiunile concrete, chiar în forţă, dacă este nevoie, ar coagula energii în direcţia reevaluării condiţiilor de muncă/nemuncă la nivelul întregii societăţi. Şi ar debloca, sînt sigur, acele energii latente, care au indus, într-o mare parte a populaţie, ideea de suficienţă. Da. Are rost să învăţ, să mă calific, să tind spre tot mai mult şi mai bine, pentru că, iată, am loc de muncă, am unde să-mi împlinesc personalitatea şi, mai ales, pot să-mi făuresc un viitor pentru mine şi familia mea.
Altfel…