Medvedev a cedat în faţa popularităţii lui Putin

Utro

Preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, a explicat de ce i-a cedat lui Vladimir Putin dreptul de a participa la alegerile prezidenţiale din 2012: cota de popularitate al lui Putin era şi este “ceva mai mare” decît a sa, premierul rămînînd politicianul cu cea mai mare autoritate din Rusia. Astfel, Medvedev a recunoscut ceea ce suspectau majoritatea: de-a lungul ultimelor luni, cei doi lideri ai Rusiei au participat la un fel de “alegeri preliminare” – o competiţie ascunsă pentru popularitate.

Tocmai rezultatele acestei competiţii au stat la baza deciziei privind cine dintre cei doi va conduce Rusia în următorii şase ani. Potrivit lui Medvedev, o înţelegere cu Putin privind revenirea acestuia în funcţia supremă ar fi existat demult, însă preşedintele în exerciţiu a dat de nenumărate ori de înţeles că nu exclude posibilitatea participării sale în alegeri, în cazul unor schimbări imprevizibile. “Dacă, din anumite motive, preferinţele alegătorilor s-ar fi schimbat? Trebuie să ţin cont de acest lucru”, a spus Medvedev.

Preferinţele ruşilor, însă, nu au înregistrat schimbări, Putin rămînînd cel mai popular politician. Chiar dacă, pe fondul crizei economice, atît Medvedev, cît şi Putin s-au confruntat vara aceasta cu o scădere accentuată a popularităţii, premierul a reuşit oricum să se menţină pe prima poziţie în sondaje.

Faptul că sondajele de popularitate au fost influenţate în primul rînd de criza financiară şi de declinul economic ce i-a urmat nu este unul surprinzător. Curios este alt aspect: asupra acestor sondaje nu au avut niciun efect numeroasele încercări ale lui Medvedev de a demonstra că se situează pe o poziţie diferită de cea a lui Putin.

De la bun început, Medvedev s-a poziţionat ca adept al libertăţii şi democraţiei. Promisiunea unor schimbări s-a făcut remarcată în articolul său întitulat “Rusia, înainte!”, dar şi în discursul susţinut, în 2009, în timpul Forumului de la Iaroslavl. Toţi aşteptau ca după vorbe să urmeze şi fapte, însă pînă la reforme radicale nu s-a ajuns.

În schimb, de la sfîrşitul lui 2010 Medvedev a început într-un fel să polemizeze cu premierul: îi critica în mod public pe funcţionarii ministerelor-cheie şi formula obiecţii referitoare la vinovăţia lui Mihail Hodorkovski. Punctul culminant al polemicii a survenit în martie 2011, atunci cînd Vladimir Putin şi-a exprimat nemulţumirea în legătură cu rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU pe marginea Libiei, rezoluţie ce le-a permis ţărilor occidentale să înceapă bombardamentele. Premierul a comparat documentul cu un “apel la cruciadă”. Între timp, în timpul votului din cadrul ONU, Rusia s-a abţinut, astfel că această critică a lui Putin l-a indignat pe Medvedev: nu este potrivită utilizarea de comparaţii care duc la ciocnirea între civilizaţii, cum este şi cea de “cruciadă”, atenţiona şeful statului.

De altfel, asemenea diferenţe “stilistice” sînt pentru cei avizaţi; în ochii alegătorului de rînd, imaginea (unui politician) este formată din alte detalii. Medvedev se bucură de imaginea unui intelectual, liberal şi utilizator avizat de internet: preşedintele în exerciţiu al Rusiei nu se desparte de iPod-ul său, scrie pe Twitter, adoră să vorbească despre modernizare şi îi ameninţă pe înalţii funcţionari care nu-i îndeplinesc ordinele.

La rîndul său, Putin se bucură de imaginea unui “om de acţiune”: îi “bagă pe terorişti cu capul în closet”, se îmbrăţişează cu tigri, vînează balene şi conduce tot ce mişcă, de la bombardier pînă la autoturismul Lada-Kalina. Însă, în afară de aceste gesturi de efect, Putin are şi experienţă în ceea ce priveşte comunicarea cu birocraţia, lucru mult mai dificil decît intratul în cuşca tigrilor.

Între timp, în condiţiile din Rusia, tocmai resursele administrative determină în mare parte rezultatul alegerilor. Astfel, că deznodămîntul acestui “casting neoficial” la rolul de preşedinte al Rusiei era destul de previzibil: în cei patru ani cît s-a aflat la conducerea ţării, Medvedev nu a reuşit să se transforme într-un politician independent, care să fi cîştigat iubirea poporului şi sprijinul elitelor.