Medalion literar: Mircea Pavel Morariu

Călătorind între Cluj şi Berlin, meru cu crucea dorului în suflet, aşa cum fîntîna nu-şi poate părăsi izvorul, medicul Mircea Pavel Morariu, membru al Ligii Scriitorilor, se întoarce periodic în municipiul dintre văile rîurilor Someşul Mic, Nadăş şi dealul Feleacului, unde a absolvit Facultatea de Medicină din cadrul UMF „Iuliu Haţieganu”. Originar din zona Sighişoarei, născut în localitatea Mălîncrav, la 17 septembrie 1940, scriitorul Mircea Pavel Morariu revine de la Berlin, unde s-a stabilit cu ani în urmă, în Cluj-Napoca, pentru a se întîlni cu rudele şi prietenii, dar mai ales pentru a-şi publica cărţile. Abordînd în cărţile sale tema psihologiei personajelor în contextul diferitelor situaţii din viaţă, scriitorul îşi dă seama de rolul timpului în viaţa omului.

Prin cărţile sale, inclusiv în volumul de debut, intitulat “Mozaic“ (versuri) şi semnat împreună cu soţia sa (Editura “Studia“), temperatura lirică şi verbul sugerează un act de magie, care se transformă în prozele sale în subtile jocuri onirice, dublate de voluptoase imersiuni în imaginar. Aşa cum descoperim în romanul “Catacombe“, ce a văzut lumina tiparului în anul 2010, la aceeaşi editură. Romanul este structurat în două părţi: ”Vulcanii” şi „Diafanii”, obligînd cititorul la o lectură atentă, cu benefcii pentru toţi aceia care sînt interesaţi în descifrarea subconştientului. Este un autor înzestrat cu talentul cunoaşterii, un radiograf al stării psihopatologice a personajelor, bun povestitor al stărilor psihice confuze, întemeiate pe instincte ceţoase şi vanităţi. Autorul narează aventura unei vieţi umane prinse în capcanele subconştientului. Rar poţi găsi în literatura română un roman cu prozodie rimată, fără să alunece în poetizare, aşa cum este “Planeta insulară” de Mircea Pavel Morariu, apărut în anul 2013 la Editura “Napoca Nova”. Cartea face parte din specia romanescă ce are o mitologie proprie şi substanţă epică genuină. Autor al romanului de succes “Catacombe”, ce abordează fenomenul transcendentalului, scriitorul vine, de data aceasta, în faţa cititorilor cu un roman ce surprinde prin forma textuală şi subiect, ce-mi aminteşte de zicerea lui Macedonski: „Viaţa este o ciudată comedie care amestecă împreună şi dureri şi bucurii, punînd lacrimi lîngă zîmbet, punînd zîmbet lîngă plîns“. Avînd alături personajul feminin Maia, nume ales nu întîmplător (el însemnînd esenţă, a prinde puteri, matcă), autorul plonjează într-o naraţiune purtînd semnele unui spirit post-modern. În analiza amănunţită a fenomenelor politice, sociale şi culturale cuprinse în capitole separate descoperim un analist lucid, jovial şi cu o truculenţă a comentariului de un farmec indicibil, cum însăşi atmosfera cărţii este, în cea mai mare parte: „Cu un impuls fenomenal de energie ne-am trezit prin poartă propulsaţi şi aterizaţi pe o planetă vie, care la o privire lapidară avea o formă insulară. Totul era luminos şi strălucitor de frumos. Pe un ecran enorm ce se afla pe aerodrom era scris cu litere de foc: planeta democraţiei, ce toate dorinţele le satisface şi îţi asigură ce-i mai valoros pe lume, bunăstare şi pace”.

Supleţea limbajului şi fragmentarismul reprezintă, deopotrivă, o metodă şi o viziune, căci fizionomia exterioară se încheagă prin acumulări lente de senzaţii şi detalii. Romanul se poate încadra în specia celor ce oscilează între realismul autentic şi science fiction. Medic de profesie, Mircea Pavel Morariu abordează în mod psihologic acţiunile personajelor sale, fiind ispitit de jocul ficţiunii erudite, fiind un constructor ingenios de utopii şi ucronii, sedus de artificiul inteligenţei.

Romanul „Planeta insulară” ne face să gîndim că nicio ştiinţă nu-şi este suficientă sieşi. Orice ştiinţă se împlineşte dincolo de ea însăşi, se extinde dincolo de ceea ce se crede că este domeniul său, în spaţiul filosofiei. Mircea Pavel Morariu este un prozator original, viguros, de la care aşteptăm în continuare alte cărţi care să încînte cititorii.

Al. Florin ŢENE