Masterplanul în doi ani şi mai puţin de jumătate

Viorel DĂDULESCU

După o lălăială care a durat ani şi ani, după modificări urmate de modificarea modificărilor, după n-şpe variante finale, care au fost schimbate din temelii de alte variante, şi finale şi revizuite, actualul guvern a reuşit să aprobe mult discutatul Masterplan general de transport al României. La această amânare au contribuit atât schimbările în serie ale miniştrilor de resort – doar din 2014 şi pînă în prezent, pe la Transporturi s-au perindat nu mai puţin de şase “titulari” – cât şi tot felul de interese, despre care e mai bine să nu ne amintim. Dar, poate e bine să ne reamintim că documentul cu pricina, care trebuia finalizat în 2014, i-a adus la disperare chiar şi pe oficialii Comisiei Europene, care ar fi spus – după cum a răzbătut şi prin presa autohtonă – ceva de genul “faceţi-l cum vreţi, numai terminaţi-l odată”. Până la urmă ceva – ceva s-a făcut, dar până la punerea în practică a acestei aşa numite “strategii naţionale” mai este cale lungă, parcă mai lungă decît kilometrii de autostradă scrişi pe hârtie.

Sigur că actualului guvern nu i se poate reproşa toată această tărăşenie, însă i se poate reproşa un – haideţi să-i spunem, politicos – optimism exagerat. De fapt, kilometrii scrişi pe hârtie chiar ar trebui făcuţi fizic, pe pământ, cu şi din asfalt. Însă, cu ce bani? Guvernul susţine, pe hârtia masterplanului, că toate proiectele – autostrăzi, drumuri de centură, piste de aeroprort, căi ferate etc – vor fi realizate cu bani din două surse:  bugetul de stat şi fonduri structurale. Să le luăm pe rând. Şi să ne imaginăm că noi suntem constructorii.

Banii “de la stat” sunt, fără excepţie, mai puţini decît jumătatea fondurilor necesare pentru construirea a orice. Raportul este cam de 44% bani “de la stat” şi 56% fonduri structurale. Să presupunem, cu inocenţă, că banii de la stat ne vin repede. Imediat. Evident, nu este aşa. Dar să ne imaginăm că ar putea fi. Deci, cu banii ăştia de la stat nu avem nici o problemă, deci nici măcar nu-i luăm în socoteală. Dar, ce ne facem cu ceilalţi? Cu cei din fondurile structurale? Care sunt mai mulţi decît jumătatea necesarului nostru. Cum îi primim? Păi, nu-i chiar uşor. Sub această denumire generică de “fonduri structurale” se ascund nişte programe europene de finanţare, la care ne uităm, de ani şi ani de zile, ca mâţa-n calendar. Numai un cretin sau un nesimţit (alegeţi dumneavostră cuvântul) poate susţine că banii din fondurile astea se primesc repede. E nevoie de o grămadă de hârţogării, nu ajunge să dai un telefon şi să primeşti banii pe card. Şi totuşi, mai bine de jumătate dintre proiectele din masterplan sunt calculate pe intervalul de timp 2014 – 2018, şi cu finanţare (adică cu obţinerea banilor) şi cu realizare cu tot. Desigur, dumneavoastră ştiţi că ne aflăm în 2016. Toamna lui 2016. Adică ne-ar mai rămâne, nouă constructorilor (sper că nu aţi uitat că noi suntem constructorii) cam doi ani şi un pic, şi pentru a primi bani şi pentru a face ceva cu ei. Din cei patru ani, ne rămân doi.

Pe vremea când ne aflam în comunism (adică înainte de 1989 – precizarea este pentru eventualii cititori care nu au trăit perioada cu pricina), exista un slogan: “Cincinalul în patru ani şi jumătate”. “Cincinalul” era un fel de plan de dezvoltare a ţării, a întregii dragei noastre Românii. Astăzi i-am putea spune un master – masterplan. Era calculat pe cinci ani. Guvernul de atunci (căruia îi zicea “conducerea de partid şi de stat”) a avut ideea de a se face ce era calculat pe cinci ani în patru ani şi jumătate. Modeşti, comuniştii ăia.

Acum ar trebui ca un fel de masterplan calculat pe patru ani să se facă în doi ani şi mai puţin de jumătate. Nu-i aşa că guvernul actual este optimist?