MAȘINIȘTII suntem toți!

Duminică seara, pe un timp splendid și concurând finala la Zilele Clujului, premiera națională (!), Sala Euphorion / TN Cluj, a avut sala plină, demonstrând aprecierea și popularitatea de care se bucură cei doi Mașiniști: Șeful / Ovidiu Crișan și Subalternul / Sorin Misirianțu! Autorul (în sală) George Lungoci ne „spune povestea unor profesioniști ai scenei, pe care publicul nu i-a zărit niciodată” (în prezentare) – regia Dragoș Pop, scenografia (minimal-pragmatică) Cristian Rusu. Cei doi pregătesc scena și comentează: Regizorii ăștia când nu știu ce vor, fac o rampă! Publicul râde copios și înțelege că va fi o „radiografie” a teatrului, ei reprezentând și spectatorii! Așa aflăm secrete de interior: Fac ce vor cu piesa și actorii! Cât adevăr: din anii ’60, e era dictatului regizoral: zeii nemiloși în film și teatru – unul din primele „cazuri”, Hitchcock, a distrus cariera unor mari vedete care nu i s-au supus: Tippi Hedren. Sunt multe exemple și la noi, nu e cazul lui Dragoș Pop: a avut bărbați în distribuție! Umorul și dezinvoltura măiestrită cucerește publicul din primele clipe: Șeful fredonează ceva, Subalternul completează finalul cu un lălăit ironic – omagiu celebrilor Stan & Bran – secvență similară în scurt-metrajul Rulota (1937). Va urma o cascadă slap-stick, grimase și situații de un farmec și comic debordant. Șeful mărturisește: Am dat de două ori la teatru, dar… și recită textul de examen. Regizorul ascuns în Subaltern începe să-i dea indicații: fiecare intră în rolul său, inversând raportul de serviciu – trăim cu ei situația teatrului și drama unor vise neîmplinite. După o scurtă și ilară reacție de nesupunere ca șef: În tine doarme un regizor… Lasă-l să doarmă!, apoi execută tot ce i se ordonă: să se dezbrace, automatism maniacal regizoral, se vrea o naștere reală pe scenă… ”Regizorul” lansează sloganele prăfuite ale colegilor reali: Actorii n-au nicio libertate, le trebuie tot curajul, să dea totul, să transpire ca la final să facă duș etc. Fini observatori, ne oferă, cu spumosul text, o sarcastică și pertinentă radiografie a teatrului de azi, similară celei oferite de mine în revista Tribuna – șapte episoade Teatrul ca la circ. Mâna sigură, dar lejeră cu colegii săi, Dragoș Pop le-a permis să inventeze îmbogățind spectacolul la detaliu. Tributar-demascator al elucubrațiilor regizorale, noul „șef”: Ești prea prea static! și-l pune să declame pe o bandă rulantă virtuală care o „ia razna” oglindind realitatea. Sunt caricate toate șabloanele și exagerările, se poruncește fiecare milimetru de mișcare, grimasă, iar chimia dintre ei are o savoare deosebită prin plăcerea cu care au intrat în text / rol, oferindu-le posibilitatea să dea glas nemulțumirilor trăite de ei înșiși cu privire la tirania și, deseori, prostia regizorilor. Acum doi ani mă-ntâlnesc cu Ovidiu Crișan la București și-mi mărturisește: Nu mai joc decât în filme! De doi ani nu mai merg la teatrul din Cluj… M-am săturat: n-ai ce juca! – comentariu inutil. Au contribuit și regia tehnică: Doru Bodrea, lumini: Alexandru Corpodean, Andrei Mitran și sonorizare: Vasile Crăciun.

Iată că s-a ivit și ocazia bună pe care au trecut-o cu brio devenind un duo de zile mari: Sorin Misirianțu a creat un personaj atipic lui, aproape nu-l recunoști, un bine șarjat regizor arogant, total tipicar și lipsit de idei. Ovidiu Crișan, cunoscut mai ales în roluri „grele” de compoziție, ne suprinde plăcut cu o infinită paletă de nuanțe comice: grimase, slap-stick… La final ne dezvăluie și profunzimea ființei umane cu un emoționant discurs cu climax memorabil: Noi, mașiniștii, suntem în spatele scenei, dar facem parte din ea! Publicul a râs permanent, intrând în reverberație cu lecția de comedie de cea mai bună calitate, răsplătindu-i cu multe aplauze și chemări la rampă.

Eugen Cojocaru

Foto: Nicu Cherciu