Mario Monti – “gentlemanul” tehnocrat

El Pais

Un gentleman. Cuvîntul răsună ori de cîte ori se vorbeşte la Bruxelles despre Mario Monti, desemnat, la 68 de ani, noul premier al Italiei. Este considerat totodată un om serios, riguros, curajos, inteligent, europenist, tehnocrat, rezervat, integru, just şi profesional (foarte), uman (mult), capabil (excesiv). Dar şi un om care ştie să asculte, pragmatic şi discret. Italia şi Uniunea Europeană se pregătesc de o schimbare radicală la Roma: s-a terminat cu bufoneriile, tonurile stridente, glumele deocheate şi tertipurile, pentru a lăsa loc înţelepciunii, cunoaşterii şi comportamentului aristocratic. Nu degeaba Bruxelles-ul l-a supranumit pe Monti, “Cardinalul”.

Acum i se spune “Supermario” lui Mario Draghi, noul guvernator al Băncii Centrale a Italiei, dar primul Supermario a fost Monti, care s-a bătut aprig cu Curtea Europeană de Justiţie şi care a reformat Direcţia Generală pentru Concurenţă. Cîţiva ani mai tîrziu judecătorii Curţii de Justiţie din Luxemburg arătau, în cazul Microsoft, că Monti avusese dreptate şi i-au conferit acea aureolă care încă îl înconjoară. Monti a venit prima dată la Bruxelles în calitate de comisar, trimis chiar de Berlusconi, la Comisia prezidată de Jacques Santer, care, aflînd că noul coleg era născut la Varese (la nord de Milano) la o aruncătură de băţ de Elveţia, a exclamat: “Silvio, nu mi-ai trimis un italian, ci un german!”

Italieni erau deja Emma Bonino şi Silvio Berlusconi, ceea ce era era suficient. Al doilea mandat cu Romano Prodi în frunte, l-a încheiat la cererea lui Massimo D’Alema, un fost comunist. O asemenea apreciere, de ambele laturi ale fracturii ideologice, dovedeşte respectul intelectual de care se bucură Monti obţinut cu preţul unei vieţi şi munci riguroase departe de vicisitudinile politice. În cei 17 ani de turbulenţe politice la Roma nu o dată i s-a pronunţat numele privind intrarea sa în guvern. “Soţiei mele, Elsa, nu îi place deloc Roma”, răspundea el, mai în glumă mai în serios, cînd i se propunea postul.

Acum Elsa va trebui să se resemneze. Cei care îl cunosc cred că fără unul nu ar exista nici celălalt. Într-un discurs pronunţat la Berlin în 2001, cu prilejul decernării premiului Wolfram Engels Prize, acordat reprezentanţilor pieţei libere, Monti a povestit luptele purtate, alături de partid, pentru a pune capăt monopolului “duty free-urilor” din aeroporturi şi a conchis intervenţia cu o critică acerbă la adresa birocraţiei şi o declaraţie de dragoste faţă de soţia lui, care a ştiut să conducă strălucit finanţele familiei, timp de aproape 40 de ani. În acel discurs, a relatat şi presiunile pe care diferiţi miniştri le-au făcut asupra lui Prodi, pentru ca el să renunţe la planurile privind duty free-urile, între care şi un telefon de la Bill Clinton.

Monti nu s-a speriat. “Este un om care nu cunoaşte frica şi nu face favoruri”, a spus cineva. “Cum va fi ca prim-ministru?” “Are tot ce-i trebuie pentru un moment atît de dificil”. Problema este că a străluci la Bruxelles, într-un mediu atît de cenuşiu, nu este la fel ca în Parlamentul italian, unde ţi se poate oricînd închide gura. “Nu ştiu ce tip de garanţii i s-au dat pentru a putea supravieţui mai mult de 30 de zile. Probabil că preşedintele Giorgio Napolitano a făcut ceva”, spune o sursă anonimă. Un singur partid politic şi-a declarat ostilitatea faţă de guvernul lui Monti: Liga Nordului, a lui Umberto Bossi. Ceea ce Berlusconi ştie, din experienţă, că poate fi fatal.