Mariana Cristescu urcă pe o nouă „Punte de Lumină”

Rar mi-a fost dat să cunosc un scriitor care îşi ascunde sensibilitatea sufletului sub mantaua vulcanică a lui Gogol, aşa cum o ştiu pe scriitoarea tîrgumureşană Mariana Cristescu, cu rădăcini în nisipul mişcător din Cetatea lui Bucur. Citind cărţile acestei autoare, care dă suflet, alături de Lazăr Lădariu, cotidianului „Cuvîntul liber”, îmi revine în memorie imaginea Tricolorului pătat de sînge din camera bunicului, Drapel moştenit de la străbunicul meu, sub culorile lui luptînd, la Plevna, pentru independenţa Patriei. Sub acel Drapel s-a vărsat mult sînge pentru Mica Unire, pentru Marea Unire. Sub acest Drapel, de data aceasta, cu stema comunistă decupată, a fost trezirea demnităţii noastre de sub umilirea comunistă. Sub acest Drapel s-a cîntat Imnul nostru, „Deşteaptă-te, române!”. Cînd îl aud, lacrimi îmi străbat obrazul, asemenea cuvintelor din cartea „Trandafirii deşertului“ („România, mon amour”) de Mariana Cristescu, sau din volumul „Pentru credinţă, neam şi ţară “, scris împreună cu un alt mare iubitor de neam şi brazdă străbună, Lazăr Lădariu.

Poemele Marianei Cristescu din volumul „Clovnii de ceară” îmi amintesc de afirmaţia scriitorului irlandez Butler William Yeats, care spunea că „Personalitatea se naşte din durere. Este ca şi focul făcut cu ajutorul amnarului“, iar volumul „Pămîntul care doare. Cealaltă Românie” îmi împrospătează memoria cu numele scriitoarei şi jurnalistei italiene Oriana Fallaci, despre care Emil Hurezeanu scria în prefaţa cărţii „Mînia şi orgoliul“ următoarea frază: „Oriana Fallaci a fost un mesager al adevărurilor absolute (…)”, la care adaug: Mariana Cristescu este un mesager al adevărurilor absolute, în lupta sa paşnică pentru promovarea limbii şi culturii române, semn de preţuire a neamului românesc.

Despre privirea poetei Mariana Cristescu spun că este într-o permanentă revoluţie pentru a sesiza insesizabilul, pentru a străbate aparenţa, răscolind magma esenţială, pentru a reflecta profunzimea nelimitată din spatele imaginii şi pentru a incita la a scrie, ca lucrul să redevină imagine, imaginea corespondentă. Poezia Marianei Cristescu atrage către lumină adîncimea limbajului:
„Blasfemie’’: Mucius Scaevola n-a fost fratele meu./El nu şi-a jertfit decît dreptul său/braţ./Eu, neavînd mai de preţ/decît inima,/pe ea am sortit-o flăcării,/dar n-a ars de tot:/un ciob mai pîlpîie/în casa îngheţată a trupului/coborîtor/din ’naltul fumegînd/al Crucii.”

Astfel opera acestei POETE devine căutarea originii sale şi doreşte să se identifice cu propria-i origine.
„România despre care tăcem din ce în ce mai des…” este unul din cele mai profunde şi esenţiale eseuri, prin care se caracterizează sufletul de româncă al Marianei Cristescu, deschis precum cele două cărţi despre care facem vorbire. Eseul debutează cu un citat din Vasile Pîrvan, care sublinia: „Dintre ţările care alcătuiesc România de azi, Dobrogea este cea mai veche ţară română (…)”. După ce face un expozeu despre istoria acestei „ţări” dobrogene, începînd cu descoperirile arheologice de lîngă Varna, datînd din perioada 4700-4200 î.Hr, autoarea desfăşoară importantele perioade istorice, oprindu-se cu nostalgie asupra frumuseţii Cadrilaterului unde regina Maria, în anul 1928, începe construcţia castelului de la Balcic.
Mariana Cristescu cu sufletul încărcat de durere, ne reaminteşte despre Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, cînd, în mod ruşinos, Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, adică un teritoriu de 7.726 km pătraţi, cu 378.000 de locuitori, unde se aflau oraşele Balcic, Silistra, Turtucaia şi Bazargic.

„Timpul iubirilor” se încheie cu un impresionat articol, intiulat „De la Nichita la Marcel Naste şi înapoi”, unde autoarea descoperă că „dincolo de mesajul estetic şi de cel emoţional, transpare, chiar şi unui ochi neavizat, al iubitorului de artă, glasul de dincolo de materie din pămînturi, încărcat cu noduri şi semne din care îşi împleteşte scara către cer“ tînărul Marcel Naste, a cărui operă picturală se apropie de poezia lui Nichita, fiindcă „tot ce este atît de simplu devine de neînţeles”, cum scria Poetul Necuvintelor.
Acolo, în miezul Ardealului, la Tîrgu-Mureş, Mariana Cristescu „construieşte” „Punţi de Lumină”, manifestări culturale ce promovează literatura română, CARTEA ca suport al sufletului uman, alături de prietenii noştri, scriitorii: Lazăr Lădariu, Nicolae Băciuţ şi mulţi alţii, implicaţi sufleteşte şi cu responsabilitate în menţinerea românismului într-o zonă unde este necesară lumina culturii române.

Aceste rînduri exprimă ceea ce scriam şi gîndeam despre acest frumos Om, care luptă cu talentul său şi cu arma scrisului pentru menţinerea şi promovarea limbii, literaturii şi fiinţei noastre într-o zonă încărcată de istorie. Şi mai exprimă sentimentele noastre faţă de scriitoarea Mariana Cristescu, cu ocazia împlinirii unei vîrste a înţelepţilor, alături de tradiţionalul „La mulţi ani”, iubită prietenă!

Al.Florin Ţene
Preşedintele Ligii Scriitorilor Români,
Membru corespondent al Academiei Americano-Române