Marea Neagră – o zonă geostrategică uitată

Eurasia Review

Aşteptările din ultimii zece ani – ca statele din jurul Mării Negre să urmeze exemplul regiunii balcanice şi să formeze ele însele o comunitate axată pe securitate – nu au fost realizate, iar percepţiile privind stagnarea au înlocuit speranţa unui mediu geostrategic funcţional şi stabil.

Exporturile de grîu din ţările riverane Mării Negre, cea mai mare parte din Ucraina şi Rusia, au depăşit 40% în luna august, în timp ce recolta de grîu din UE – reprezentînd 20% din producţia mondială – a scăzut în acest an, după ce recoltele au fost afectate de secetă în Polonia şi Franţa.

Lumea a marcat a treia comemorare a războiului Rusiei împotriva Georgiei, iar Turcia şi România au convenit să găzduiască un sistem radar în cadrul sistemul antirachetă al SUA/NATO. România a mers chiar mai departe, fiind de acord să găzduiască, de asemenea, instalaţiile scutului pe teritoriul său. În acelaşi timp, Moscova şi Washingtonul se pregătesc pentru discuţii decisive privind relaţiile lor strategice, în cadrul cărora scutul antirachetă este o componentă-cheie.

Toate aceste lucruri ne oferă indicii despre importanţa strategică a zonei Mării Negre, care nu s-a schimbat în ultimii ani. Ce s-a schimbat, însă, a fost interesul strategic diminuat de care au început să dea dovadă statele şi instituţiile importante din Occident. Au existat mai mulţi factori care au contribuit la această situaţie.

SUA sînt, evident, extrem de implicate în alte părţi ale lumii, iar zona Mării Negre reprezintă în prezent o prioritate mai scăzută. Washingtonul şi-a redus aspiraţiile în ceea ce priveşte bazele americano-bulgare şi americano-româneşti (necesare pentru lupta împotriva terorismului) şi este gata să coopereze cu Rusia în Marea Neagră, recunoscînd dominaţia Moscovei în sectorul energetic în această parte a lumii. Există percepţia existenţei unui compromis confortabil între cele două cele mai mari puteri nucleare din regiunea Mării Negre, care ar putea amîna pe termen nedefinit orice “occidentalizare” politică sau socială a ţărilor de pe malul estic al Mării Negre.

În acelaşi timp, deşi UE dezvoltă strategii faţă de vecinătatea sa estică, acestea nu reuşesc de multe ori să aprecieze cultura şi valorile diferite ale unora dintre membrii regiunii din afara UE. Astfel, în pofida unei varietăţi de abordări, instrumente şi acorduri, UE nu are încă o prezenţă puternică în zona Mării Negre. În plus, criza financiară internă din zona euro mută atenţia de la “vecinătatea” UE.

NATO suferă probleme similare, deşi statutul de membru al Turciei, României şi Bulgariei – şi ambiţiile de membru ale Georgiei şi, într-o mai mică măsură, ale Ucrainei – oferă o influenţă mai de încredere. Pe de altă parte, Rusia este şi mai sensibilă la influenţa în creştere a Alianţei la Marea Neagră decît în privinţa celei a UE. De obicei, Moscova face tot posibilul să utilizeze Convenţia de la Montreux, din 1936, pentru a preveni trecerea navelor militare care nu aparţin statelor riverane Mării Negre prin strîmtorile turceşti, încurajînd în acelaşi timp Turcia să rămînă o putere dominantă în zonă. Moscova şi Ankara sînt deja implicate în diverse proiecte bilaterale – relaţie ce oferă bazele pentru influenţa celor două state în regiune.

Nu în ultimul rînd, revoluţiile din Orientul Mijlociu şi tensiunile în creştere dintre Turcia şi Israel au schimbat priorităţile din ultimul an, iar accentul pe regiunea Mării Negre nu mai este aşa puternic ca în trecut.