Marcel Mureşeanu, CARTEA DE VISE

 Cu noul său volum, Cartea de vise (Ed. Eikon, 2013), Marcel Mureşeanu atestă o remarcabilă capacitate de înnoire şi de adîncire semantic filosofică a discursului liric. Lucrul putea fi sesizat încă de la volumul Hărţuirea textuală din 2001, cînd această tendinţă devenea o normă generală a scrisului său, ca limbajul să fie folosit ca un pandant simetric al criteriului tematic. Pornind de la mai vechea teorie că poezia faţă de proză este ca dansul faţă de mers, scriitorul reactivează funcţia revelatoare a limbajului, oferindu-ne diferite tipuri de relaţie semnificativă. Ea este cu atît mai vizibilă în noul său volum pus în întregime sub semnul visului, încît descoperirea sceneriei onirice este folosită de poet nu numai ca prilej de speculaţii filosofico narcisiste, ci şi ca atestare a unui nou limbaj scenic, prin apelul mult mai vizibil la fabulă, epistolă, basm şi teatru în teatru, în aşa fel încît distanţarea de evenimentele directe să poată fi cenzurată ironic, burlesc sau caricatural. Întreg volumul se rostuieşte sub marea metaforă a metamorfozării lumii, ridicînd problema extincţiei la rangul dilematic de acces la tentativele utopice ale raportului ontologic dintre materialitate şi spiritualitate. Dezvoltînd o largă relaţie de procedee poetice şi stilistice, poetul întruchipează lumea ca pe o vastă scenă de peripeţii diurne, care se soldează cu extinderea caracterului familiar la caracterul metaplastic al funcţiei denotative a limbajului şi de subliniere a imperfecţiunii mecanismelor lumii. Gesticulaţia poetului devine cît mai arbitrară, la fel ca la avangardişti şi suprarealişti, trăirea acută a năruirii şi decrepitudinii fiinţei fiind pusă în relaţie cu jocul şi cu mimarea sfîrşitului existenţial în fiecare moment al devenirii cosmice. În spaţiul său de mişcare, poetul comprimă timpul şi spaţiul, dîndu-le o funcţie de exorcizare semnificatvă, dialogul trecerii şi al inerentei dispariţii producînd enorme divagaţii speculative, unde lumea obiectuală şi cea animală se contorsionează şi se intrepătrund sistematic, oferind senzaţia unei enorme reverii extra şi intra mundane. Marile vulnerabilităţi ale fiinţei capătă în acest context sensul unei idealităţi gratuite şi enigmatice, potenţînd aspectul de ghicitoare încifrată a contextului sapienţial. Tortura speranţei şi agonia prefacerii traversează ca o undă de lumină spaţiul alveolar al Camerei de vise, de unde îşi face apariţia din cînd în cînd cîte o întîmplare din lumea reală convertită în joc imaginativ şi sepulcral. Camera lui de vise este de fapt o anticameră a morţii, unde se petrec cele mai ciudate fapte cu putinţă şi unde pretextul visului funcţionează doar pentru a potenţa fantasmaticul unei imaginaţii debordante, capabile să amestece totul într-un vacarm repetitiv, hrănit dintr-o fabulaţie compensatorie prin potenţarea resurselor spectacolului şi jocului semantic şi lexical instituit ca formă de narativitate insolită. Plasticitatea imaginilor poetice converteşte registrul realelor în plasticitate muzicală şi scenică, acoperind doar în parte jocul hazardului insolit pus în pagină de poet. Realitatea este deformată cu orice prilej, registrul întîmplărilor visate cheamă în timp şi peste timp semnele unui comportament fantasmatic ce permite oniricului să se reverse cu abundenţă în cascade savuroase şi nu de puţine ori maiestuoase, susţinute de o intertextualitate frapantă: „Eu coboram de pe un mal înalt ca-n Noaptea de Ajun a lui Cehov” sau : „Stau de vorbă cu mama lui Cioran/În faţa unei vitrine cu creioane colorate…/ E adevărat că i-aţi spus fiului vostru/că „omul, orice-ar face, va regreta întotdeauna?”/ o întreb eu./”Caut o vopsea neagră, ceva pentru împunsături de viespe”/vorbeşte ea, apoi, dintr-odată…” În versurile sale pot fi întîlnite numele poetului Chichere, a Sofiei Vicoveanca, a lui Mircea Braga şi a altor literaţi, cu care poetul stă de vorbă în somnul său simbolic, cînd sub ochii noştri au loc metamorfoze uimitoare: iubita îi devine brusc o marmotă, din turnul bisericii iese un fum roşu ca de la crematoriu; floareas-soarelui şi-a mutat corola pe alt mormînt, altul decît al lui; în zidul ameninţat cu surparea se încuibă un greier pe post de Ana lui Manole; poetul însuşi stă „întins pe masa de disecţie a literaturii/în aşteptarea criticului-legist”, în timp ce sufletul se află în rai „lucrător într-o crescătorie de melci cosmici ” etc. Poetul caută să ne tulbure echilibrul psihic cu cît mai multe turbulenţe onirice luate din Curtea Miracolelor şi numite de el „fabrică de echivocuri”, descoperă sensul distanţării sau aglutinării de evenimente apocaliptice /„văzui ochiul Vulturului cum se repezi de pe cer/, mundaneitatea terifiantă îşi arată slăbiciunea de „oficiu al maculării” unde se simt vagi ameninţări comuniste: „O molie neagră mi se aşează pe retină/Ajută, Doamne, pe robul tău, zic,/şi o strivesc între pleoape/acum văd bine/pe un bici lung, ca pe o frînghie,/cineva întinde/Secera şi Ciocanul”. Poezia lui Marcel Mureşeanu din această fază a deplinei maturităţi se comportă ca un spaţiu bîntuit de angoase şi ameniţări felurite, semnele extincţiei îi sînt la îndemînă, celălalt termen al antitezei dobîndeşte semnificaţii şi intruziuni nefireşti, sporind jocul dubitativ dintre denotaţie şi conotaţie. Stilul devine la el o problemă de marcă şi simbol, ţintind la reversibilitatea contrastului şi a circularităţii referenţiale. Versantul perceptibil al reflecţiei dobîndeşte de fiecare dată fluenţa unei naraţii urmărite cu inima la gură, printr-o aglomerare de stiluri şi metode în acelaşi text, sporind astfel fascinaţia spunerii, care ne cucereşte şi ne torturează cu spaimele cuvîntului bine rostuit şi bine plasat. Vom exemplifica aici cu poezia LXI: „În noaptea de 15 spre 16 iulie, 2007,/la ora trei după miezul ei,/cineva a venit la mine şi mi-a spus:)„ Vei scrie o carte şi ea se va numi/Raport către Dumnezeu.// Apoi n-am mai auzit nimic/şi eram cu un par mare în mînă,/ strigînd la ferestrele unei case/ făcute din toate casele pe unde am stat:/ – De ce mi-aţi închis uşile?/ De ce mi-aţi închis uşile?/ Se strecurase întuneric în vis,/ iar eu am început să sparg pereţii) unul cîte unul.)Pe un brusture uriaş)plutea însăşi cartea aceea, gata scrisă!” Cartea dictată de Dumnezeu şi scrisă de robul său Marcel Mureşeanu ne pătrunde pînă în cutele cele mai ascunse ale sufletului, cu atît mai mult cu cît poetul împlineşte în această lună 75 de ani. Ne declarăm alături de el şi îi urăm Să înfrîngă Moartea cît mai mult timp cu putinţă!

Mircea POPA