Mânăstirea Râșca Transilvană – „culoar de lumină” pentru oamenii din zonă

La nici doi kilometri de Beliș, mergând spre Huedin, undeva în dreapta drumului care cotește spre Râșca se află o frumoasă mânăstire cu hramul Sfintei Cuvioase Parascheva – loc de rugăciune și de despovărare pentru sufletele adesea ostenite ale pelerinilor care caută aici, și mulți găsesc, locul de întâlnire cu Dumnezeu și cuvântul de învățătură și de încurajare.

Despre mânăstire, dar și despre viața monahilor din aceste locuri, a binevoit să ne vorbească starețul Mânăstirii Râșca Transilvană, părintele Casian:

– De când există Mânăstirea Râșca Transilvană?

– Mânăstirea, care o are drept ocrotitoare pe Sfânta Cuvioasa Parascheva, este o mânăstire nouă. Actul decizional de înființare a mânăstirii a fost emis la 20 noiembrie 2002 de către Înaltpreasfințitul arhiepiscop și mitropolit Bartolomeu. În primăvara lui 2003 a fost sfințită piatra de temelie a bisericii mânăstirii, tot de către Înalpreasfințitul arhiepiscop și mitropolit Bartolomeu. O vreme, mânăstirea a funcționat ca mânăstire de maici, iar apoi s-a transformat în mânăstire de călugări.

– Când ați venit dvs aici?

– În anul 2008, când Înalpreasfințitul arhiepiscop și mitropolit Bartolomeu a hotărât ca o parte dintre călugări să meargă la Catedrala Mitropolitană din Cluj, atunci eu am fost trimis aici, de la Mânăstirea Nicula. Am deja trei ani și jumătate de când sunt la Mânăstirea Râșca-Transilvană.

– Câți viețuitori are acum mânăstirea?

– La ora actuală suntem aici opt viețuitori. Avem viață de obște, încercăm să păstrăm datinile și tradițiile Bisericii noastre Ortodoxe, mergem după rânduiala lăsată de Sfinții Părinți. Avem un program liturgic zilnic, începând de dimineața, de la ora 7:00, până la ora 10:00, după care seara avem slujba de vecernie, de la 18:00 la 19:30, iar după aceea, de la ora 21:00 până la 23:00, avem slujba de miezul nopții, cu utrenia.

Sigur, pe lângă programul de slujbe, încercăm și să ne autogospodărim. Am încercat să ne facem o mică gospodărie, cu câteva animale. De asemeni, ne ocupăm în mod special de construcția bisericii, mai bine zis de finalizarea lucrărilor acesteia. Biserica are o arhitectură moldovenească, este o biserică foarte frumoasă, deosebită. Mai avem de finisat câteva lucrări de interior, după care urmează pictarea acesteia. Încă n-am găsit pictorul potrivit, dar sperăm să-l găsim, cu ajutorul lui Dumnezeu.

După aceea, urmează să construim aici un complex monahal.

– Ce înseamnă, concret, acest „complex monahal”?

– Mânăstirea a început să fie, în ultimii ani, tot mai vizitată și avem nenumărate cereri de găzduire din partea pelerinilor. Pe de altă parte, dorim și să mărim numărul viețuitorilor mânăstirii, și atunci avem nevoie de mai multe chilii și de o sală de mese mai mare. Sigur, deocamdată avem strictul necesar, suntem mulțumiți de ce avem, dar în timp, dacă va crește obștea, atunci vor fi necesare chilii noi.

De asemeni, având deja foarte mulți vizitatori, dorim să deschidem aici un muzeu și o bibliotecă, în care să putem păstra și pune în valoare lucrări și obiecte de artă bisericească. După care, desigur, ne dorim să avem, aici, și locuri de cazare pentru pelerini.

Sunt mulți credincioși care participă la slujbele noastre și care ar dori să rămână aici câteva zile. Oamenii caută, întotdeauna, un loc de liniște, în care să-și despovăreze sufletele încărcate, poate, de fărădelegi sau de griji, iar mânăstirile sunt, adesea, locul în care oamenii își găsesc pacea; de aceea intenționăm să avem aici și o casă a pelerinului.

Ne mai trebuie, apoi, o clopotniță și foarte necesar este, aici, un loc de parcare. Lucrările pe care le avem în plan nu sunt de mare anvergură. Încercăm să facem construcții modeste, potrivite, adică strictul necesar.

– Aveți sprijin, în aceste proiecte, din partea credincioșilor?

– Da, avem. De când mânăstirea s-a înființat aici, credincioșii au fost foarte aproape de noi, și nu numai credincioșii, ci chiar și preoții din zonă. Aceștia vin, ori de câte ori este nevoie, și ne ajută la slujbele care se oficiază în biserică, dar ne ajută și la lucrările pe care le facem, aici. Atât credincioșii, cât și preoții din zonă sunt mai mult decât binevoitori. Ne-a ajutat foarte mult și Protopopiatul Huedin și chiar primăriile din zonă. Sunt șase primării care ne ajută.

– În zona aceasta nu a mai existat niciodată o mânăstire. Cum v-au primit și cum v-au privit, la început, oamenii?

– Mânăstirea s-a întemeiat tocmai la solicitarea și la dorința credincioșilor din zonă. Din câte am observat noi, oamenii sunt foarte mulțumiți că această mânăstire există, aici. Ziceau, unii, că de când există mânăstirea, parcă și vremurile s-au mai îmblânzit aici, la această cotă. Oamenii sunt mulțumiți și pentru că găsesc la mânăstire un loc de tihnă și de pace sufletească; iar faptul că duminică de duminică biserica mânăstirii este plină de oameni este dovadă că într-adevăr credincioșii au dorit această mânăstire, prin care să vină asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu și să fie, mânăstirea, un culoar de lumină și de disciplină pentru toți oamenii din această zonă.

– N-ați remarcat nici o undă de teamă, din partea preoților din sate, că își pierd credincioșii, aceștia preferând să vină să se roage la biserica mânăstirii?

– Din contră, preoții s-au bucurat foarte mult de înființarea mânăstirii și, așa cum am spus, colaborăm cu ei foarte bine și ne ajutăm unii pe alții, atât la slujbele religioase, cât și la diferite lucrări materiale. Sunt cel puțin 20-25 de preoți din zonă cu care mânăstirea colaborează permanent.

– Credincioșii care vin la mânăstire sunt doar din satele învecinate?

– Sunt din toată țara și chiar din toată lumea. Sunt credincioși care vin din toate zonele țării, dar și din străinătate. De asemeni, sunt mulți dintre românii care lucrează în străinătate și care, atunci când vin acasă, se opresc aici să se roage și să-și găsească pacea și liniștea.

– Ce are aparte această mânăstire?

– Fiind o mânăstire nouă, nu pot să spun că avem ceva deosebit, decât, desigur, prezența lui Dumnezeu și a harului Său. Și acesta este cel mai important lucru din viața omului și din viața unei mânăstiri: să fie cât mai prezent Duhul Sfânt, să fie simțită prezența Mântuitorului Iisus Hristos și a Maicii Domnului și, desigur, a Sfintei Cuvioase Parascheva, care ne ocrotește.

– Dvs ați venit aici de la Mânăstirea Nicula. De unde au venit ceilalți șapte viețuitori?

– Doi părinți sunt tot de la Mânăstirea Nicula. Au venit înaintea mea, i-am găsit aici, fiindcă înainte de mine a fost stareț părintele Andrei Coroian, actualul stareț de la Nicula. Restul sunt veniți din diferite zone – Baia Mare, Bistrița, Mureș…

– Toți sunt călugări?

– Trei sunt monahi, iar restul novici.

– Cine urmează astăzi calea călugăriei, părinte?

– Tineri cu vocație, mai sunt. Viața monahală nu este neapărat o viață mai aspră, dar este o viață de jertfă, o viață de renunțare la sine. E mai… greu, mai ales într-o lume secularizată, cu atâtea bunăstări materiale, să renunți la patimi și dorințe.

Sunt tineri care au dorința de a duce o viață de spiritualitate, de sfințenie. Unii pot, alții… renunță. În viața monahală nu neapărat că-i greu, dar e o viață de jertfă, de dăruire, atât pentru tine, cât și pentru lumea aceasta. Monahismul înseamnă dăruire totală și jertfă de sine pentru sine însuși și pentru lume. Și atunci, sigur, nu e chiar atât de ușor, dar nu e imposibil. Iar împlinirile și bucuriile care vin după aceea sunt pe măsură.

– O călugăriță îmi mărturisea, la un moment dat, că se roagă zi de zi pentru toți aceia care nu au timp sau uită sau nu știu să se roage ei înșiși. Este, și aceasta, una dintre menirile călugărului, să se roage pentru toți ceilalți?

– Una dintre menirile călugărului este și aceasta, de a fi mijlocitor între Dumnezeu și om, într-o rugăciune permanentă și într-o viață de sfințenie permanentă. Însăși viața monahului nu este altceva decât o rugăciune permanentă. Chiar dacă la început nu este așa, odată cu înaintarea în vârstă, dar mai ales în credință, monahul devine el însuși o rugăciune.

E mai greu la început, dar pe măsură ce omul se despătimește, după ce renunță la dorințele și patimile trupești și sufletești, atunci când înțelege că nimic nu este mai frumos în lumea asta decât să slujești lui Hristos, atunci devine o făclie, o adevărată lumină, cu o credință vie, care răspândește în jurul său atât pentru el, cât și pentru cei din jur. Atunci ajunge el să fie o rugăciune neîncetată, de mijlocire pentru el însuși și pentru întreaga omenire.

– Adică, prin repetarea neîncetată a rugăciunii, călugărul devine el însuși rugăciune?

– Da. Și, de fapt, acesta și este lucrul esențial: oamenii să se roage mai mult. Întotdeauna au fost încercări și ispite, n-am putea spune că vremurile de acum sunt mai grele decât altele, sau mai ușoare. Dar, cum spunea Sfântul Ioan Scăraru, rugăciunea e pod de trecere peste ispite și zid de apărare împotriva necazurilor. Și atunci, cu cât omul se roagă mai mult, cu atât se apropie mai mult de Dumnezeu, se umple mai mult de lumină, de bucurie, de pace. Așa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, comoara cea mai de preț a omului pe pământ și în această lume este rugăciunea. Și orice lucru ar trebui să-l începem cu o rugăciune. Rugăciunea este binecuvântarea lui Dumnezeu care vine asupra credinciosului și asupra monahului și care-l face să devină mai bun, mai blând și mai înțelegător.

– Veniți de la Nicula, unde există tradiție în pictarea icoanelor. Vă este în intenție organizarea unor ateliere de pictură la Mânăstirea Râșca Transilvană?

– În noile clădiri sunt prevăzute și ateliere de pictură și sculptură. Avem un părinte care are deja dorința de a picta. Sigur, în timp, sperăm să avem și astfel de activități, aici. Viața monahală nu înseamnă numai rugăciune, viața monahală înseamnă și contribuție la viața culturală. Mânăstirile întotdeauna au contribuit la viața spirituală și culturală a comunității, întotdeauna s-a desfășurat o bogată activitate de acest fel în jurul mânăstirilor. Și noi ne-am propus, desigur, să păstrăm și să ducem mai departe această tradiție.

– Știu că v-ați implicat, de mai multe ori, în organizarea unor concursuri de pictură icoane pe sticlă, pentru copii.

– Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur că mai ales tinerii care se hrănesc cu păcate se sălbăticesc mai rău ca o fiară sălbatică. De aceea, activitățile cultural artistice organizate pentru copii nu fac altceva decât să-i ajute pe aceștia să se hrănească cu valori; creând valori, prin valorile create să devină ei înșiși, valori.

Mai spunea tot Sf. Ioan Gură de Aur că e foarte importantă culoarea pe care i-ai așezat-o copilului în suflet, fiindcă cu aceea va merge în viață.

Noi am organizat în fiecare an – și anul acesta, de 1 Iunie, a fost a treia ediție – un concurs de pictură icoane pe sticlă, la care au participat peste 150 de copii, din cinci județe. Concursul a fost organizat în colaborare cu Inspectoratul Școlar Județean Cluj și cu Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului și Clujului.

– Spuneați că vin deja foarte mulți credincioși la mânăstire. Vin și copii?

– Și tineri și copii și oameni vârstnici participă întotdeauna la slujbele noastre și asta ne bucură foarte mult.

– În zona aceasta sunt foarte mulți neoprotestanți. Care este relația dvs, a celor din mânăstire, cu aceștia?

– Mânăstirea este deschisă pentru oricine, sunt turiști și vizitatori care vin aici și aceștia sunt de tot felul de credințe. În ceea ce mă privește, nu sunt genul de om care să fac prozelitism. Important e să păstrezi adevărul. În plus de asta, nu cred că făcând scandal sau intrând într-un conflict cu celălalt realizezi… ceva. Din contră, cred că cel mai bun lucru este ca fiecare să-și vadă de ale lui. Fiecare cu lumea lui, cu religia lui, cu cultul lui.

Nu avem probleme de nici un fel. Ei cu ale lor, noi cu ale noastre, nu încercăm să ne facem… concurență. Fiecare își vede de ale lui.

– În vremea asta de criză și de incertitudine sunt, oare, oamenii mai apropiați de Biserică decât altădată, în vremuri mai bune?

– Întotdeauna, indiferent de vremuri, au fost oameni care au vrut să creadă și oameni care n-au vrut să creadă. Cine vrea să creadă, crede, cine nu vrea să creadă, rămâne necredincios. Așa a fost și așa va fi întotdeauna. Dumnezeu are oamenii lui și oamenii lui sunt cei care vor să fie aproape de Dumnezeu. Nu există o perioadă în care oamenii să fie mai credincioși. Întotdeauna a existat, în lume, lupta aceasta între Bine și Rău, iar cei care au vrut să fie cu Binele au mers cu Binele, iar cei care au vrut să fie cu Răul au ales Răul.

– E mai greu să fii călugăr la Beliș decât la Nicula?

– Nu cred. Viața monahală e aceeași. Depinde de tine cum îți faci… rânduiala. Dacă vrei să duci o viață monahală adevărată, nu contează locul în care ești.

Vorbeam odată cu părintele Cleopa, la Sihăstria: la Athos e o viață mai austeră, o viață mai mult de rugăciune, dar aici e și o viață activă, de misiune, pentru că fiind foarte mulți credincioși care vin la mânăstire, aici e ceva care e… în plus, în activitățile monahului: trebuie să te ocupi și de credincioși.

Părintele Cleopa spunea că Athosul e acolo unde-i ascultarea; așa că nu cred că neapărat contează că ești în Athos sau la Râșca sau la Nicula. Important e să duci viața monahală adevărată.

– Care e cea mai mare bucurie a unui călugăr?

– Să ajungă să-l iubească pe Dumnezeu și pe semenul său. Adică să ajungă la cea mai mare împlinire a Legii. Desigur, după aceea împlinirile sunt mai multe: pacea, bucuria, darurile pe care le primești de la Dumnezeu prin jertfă și prin încercări.

– Cât timp îi trebuie unui călugăr până devine el însuși rugăciune?

– Nu există un anumit timp. Depinde și de firea omului. Despătimirea ține de fiecare om în parte: poate dura un an, zece, douăzeci, treizeci, poate dura chiar șaizeci de ani. Nu există o „regulă”. Depinde de firea omului, de starea sufletească și trupească a fiecăruia.

M. TRIPON