Mai fierbinte ca oricînd

RADU VIDA

Atunci cînd Rusia a anexat Crimeea, comentatorii au acuzat puterea de la Moscova de tendinţe expansioniste. Atunci cînd SUA şi Europa au impus sancţiuni cu gîndul la Ucraina, întrebarea ce stătea pe buzele tuturor era de ce se amestecă americanii unde nu le fierbe oala. Aveau nevoie ruşii de o zonă strategică în Marea Neagră, dar cu mari probleme economice şi cu o minoritate tătară şi ucraineană ostilă? Nu mai puteau americanii de grija ucrainenilor, săraci şi fără nici o perspectivă apropiată de a se integra în structurile euroatlantice? Comentarii în jurul acestor întrebări au vizat doar emoţionalul, dar adevărul din spatele acestor mişcări fierbinţi se aflau în remarca preşedintelui Putin. Vorbind în legătură cu exploatările gazelor de şist, liderul de la Kremlin a intuit că, în doar cîţiva ani, lucrurile se vor schimba. Şi nu în bine. Pentru Rusia, desigur.

Acum 10 ani, producţia de gaze de şist se afla la cota „0”. Dar tehnologiile au evoluat mai repede decît s-a crezut, rezervele descoperite au început să fie exploatate şi, încet-încet, piaţa energiei începea să încline balanţa. Sau, mai bine zis, s-o echilibreze, dacă ţinem cont de faptul că, pînă nu demult, Rusia şi alte cîteva ţări erau lideri mondiali în ceea ce priveşte exportul de energie convenţională, să-i zicem. Gaz natural, adică. Acum, cu 250 de sonde, americanii produc cu o treime mai multă energie decît în 2009 cu… 1200 de sonde. Iată că lucrurile s-au schimbat. Şi pentru stoparea avîntului rusesc, americanii au înfierbîntat cazanul ameninţărilor: înconjurarea Rusiei cu „armamente defensive”, propunerea pentru Ucraina de a adera la NATO, pentru R. Moldova de orientare spre UE şi – important! – asmuţirea tuturor ţărilor europene, în vederea adoptării de măsuri punitive împotriva Rusiei. Acţiunile concertate au înfierbîntat lupta pentru supremaţia celor două mari puteri de a stăpîni cît mai mult din nordul european. Miza? Noile resurse de energii ale americanilor, care, nu-i aşa, trebuie vîndute undeva. Iar ţinta este Europa, desigur, fie şi pentru faptul că este cam singurul loc unde energia lipseşte sau e pe terminate. Dar foamea e mare!

SUA sînt pregătite, au anunţat oficialităţi de la Washington, să inunde pieţele globale cu gaz lichefiat. Sînt în diferite stadii de execuţie 4 terminale, care vor permite ca uriaşe cantităţi de gaz lichefiat să fie transportate pe mare în toate punctele globului. De cîţiva ani buni, şantierele navale americane „duduie” în construcţia de nave specializate pentru asemenea transporturi, iar încurajările politice şi, mai ales, financiare au dus la mărirea capacităţilor Lituaniei şi Poloniei de a descărca asemenea „marfă” în porturile lor. Iar preţurile sînt devastatoare pentru Rusia: GNL costă ceva peste 4 dolari în SUA, 7 dolari în Europa şi 10 dolari în Asia. Iar producţia americanilor tinde să devanseze cel mai mare producător de asemenea energie din lume, Qatarul. 100 miliarde de metri cubi. Urmează Australia, cu noi descoperiri de zăcăminte (Gordon).

E clar că această… răsturnare energetică face ca statele să ia măsuri pentru propria protecţie. China, care preferă gazul rusesc, şi-a întărit capacităţile de absorbţie din nordul ţării, dispersînd, cu brutalitate chiar, orice încercare de destabilizare din sud (Vietnam, Taiwan, Hong Kong, Japonia şi pretenţiile teritoriale insulare). Numai Europa pare neputincioasă în faţa expansiunii americane. Neavînd resurse suficiente, avînd însă o industrie dezvoltată şi fiind dependente de structurile de apărare americane, ţările europene se îndepărtează tot mai mult de gazul rusesc, deocamdată mai ieftin şi de o calitate mai bună decît cel american.

Rusia trebuie să găsească alte pieţe pentru gazul propriu. Altfel, lucrurile se vor precipita, iar confruntarea directă, pentru o nouă ordine, va fi inevitabilă.