Maestrul V A S I L E P O P – o c t o g e n a r

De mai bine de patru decenii urmăresc cu interes şi încîntare impresionanta ramificare în cîmpul rodnic al artei naţionale a ofrandei creative prin care pictorul clujean Vasile Pop şi-a cîştigat drept de cetate în eternul românesc. Descins din vatra unui patriarhal sat autohton, Pădureni, situat în împrejurimile Clujului, se va statornici definitiv în urbea academică imediat după ce absolvă cu excelente rezultate Institutul clujean de specialitate (1967).

Caz similar unor nume sonore, consacrate prin anterioare revărsări de elevată spiritualitate în albia definitorie a culturii române, şi biografia sa înregistrează perpetuarea unei constante în planul inspiraţiei şi transfigurării. Adică o permanentă pendulare între datele sacre al obîrşie înscrise durabil în propria memorie afectivă şi pulsul unor argumente de trăire urbană care îi marcau obsesiv retina, gîndul, sensibilitatea. Această dinamică va antrena o amprentă originală timbrului evocativ, a cărui particularitate tonală se materializa printr-o sobră impresie de arhaitate, de fapt înscris pe ecranul unei fremătătoare atemporalităţi. Se manifesta aici semnul unei remarcabile virtuţi de metamorfozare a motivului inspirator în vectori de expresivitate extrasă dintr-o realitate, restituită sintetizator în segmente de afirmare, de atitudine, capabile să incite fiinţa receptoare, dornică de cunoaştere şi vitalizare prin suflu creativ. Aşadar, pictorul Vasile Pop, energie referenţială la nivel de generaţie şi epocă, trebuie privit şi considerat prin prisma unei opere de o impresionantă amploare şi incisivitate, instituită într-o revelatoare frescă din care descifrăm aspecte comportamentale fixate pe vastul portativ al destinului uman, de la senin şi armonic pînă la adînci traume sufleteşti. Răzbat puternic din laborioasele sale compoziţii – prioritare ca abordare formală – emoţionante efluvii de simpatie pentru duioşia maternă, exuberanţa tinereţii, voluptatea eternului feminin, gingăşia şi tandreţea unui cuplu, pentru euforia unei clipe de relaxare, deprinderile unui bun gospodar, dăruirea unor muzicanţi sau grimasa neliniştită a unor clovni, arlechini etc. Străbătute de zeci de personaje, măiestrit compuse şi orînduite, imaginile ne fac martorii învolburărilor, incitărilor, izbînzilor şi resemnărilor unei lumi în necontenită căutare de motivaţie, de rosturi majore şi certitudini. Se desprinde din totul un răscolitor patos al dezvăluirii, cu maximă eficienţă în promovarea unui fortifiant sentiment fratern. Chiar dacă nu poate anihila pînă la stingere asperităţile exitenţialului curent, asemenea lucide pledoarii contează în diminuarea cuantumului de durere şi absurd.

Ceea ce particularizează şi potenţează cota valorică a prolificului travaliu creativ depus de maestrul Vasile Pop ţine de modul de selectare şi ordonare a pretextului inspirativ. A optat preferenţial pentru abordarea în variantă a motivului care oferă – după cum bine se ştie – o aprofundare a subiectului şi o diversificare a soluţiei stilistice. Amintim în acest context că în 1984, cu ocazia bicentenarului revoltei populare din Apuseni şi Transilvania, a ţinut să înfăţişeze cu o ardoare greu egalabilă întregul cortegiu de evenimente duse pînă în zona dramaticului, desăvîrşind zeci de schiţe şi viguroase compoziţii, cele mai semnificative păstrîndu-se acum în patrimoniul Muzeului de Artă Cluj (prin generos act donator). La peste 60 de ipostaze se ridică frenezia înserării de siluete svelte şi priviri stranii, în tonus expresionist, din ciclul Bufniţelor, de ordinul zecilor sînt scenele cu Muzicanţi prinşi în ritualul unor pasionante recitaluri, pentru ca freamătul unor făpturi angelice să străpungă vertiginos spaţiul cu tumultul unor sinuoase volumetrii.

Deşi nu i-au lipsit momentele de împrospătare a sensibilităţii şi notaţie fugară în relaţie cu spectacolul natural, tot aceleiaşi definitorii ordonări ciclice se circumscriu şi configurările peisagistice sintetizatoare de climat rustic ori condensînd în rafinate armonizări poezia tipică diverselor anotimpuri. Intermitent a imortalizat în memoria vremii luminozităţile specifice unor definiri autoportretistice sau personaje din cercul intim, multe devenite personalităţi ale vieţii publice şi culturale.

Aderentă unui limbaj de sorginte figurativă, pictura maestrului Vasile Pop ne convinge de acea remarcabilă capacitate de a converti în soluţii personale acumulări şi sugestii diverse. Pe osatura unei prodigioase virtuţi de desenator s-au clădit forme de o tranşantă fermitate, supleţe şi coerenţă, încurajînd amprenta constructivă, cu evoluţii către măreţia monumentală. A dispus de reale şi rare disponibilităţi care meritau valorificate în decorarea a vaste spaţii publice prin frescă, mozaic, vitralii. Frecvente au fost şi preocupările pentru angajare în funcţionale şi inspirate stilizări, asimilate uneori din recuzita cubismului, pentru a caseta imaginile în pasaje şi registre furnizoare de frapante înlănţuiri şi interferenţe, care au comprimat spaţiul şi au amplificat expresivitatea ansamblului compoziţional. Dar ca argument esenţial al transpunerii şi comunicării rămîn fluxurile fascinante ale culorii distribuită cu atent şlefuită şi cultivată sensibilitate, sugestiv şi ingenios modulată de reverberaţiile unei lumini recreate, cu sobrietăţi şi patine de nobilă arhaitate, cu acele inconfundabile orchestraţii de ocruri şi brunuri care-i singularizează intonaţia pe scara valorilor dăinuitoare. Imaginile evadează de sub incidenţele cotidianului efemer. Ca extrem de familiară s-a impus sonoritatea unor plurivalente argumente de viaţă, trecute prin rafinate decantări, cărora curgerea vremii nu le-a diminuat fervoarea, strălucirea şi misterul.

Luptînd eroic cu animozităţile unei sănătăţi precare, îl simţim capabil de noi şi proaspete izbînzi cromatice. La mulţi ani, iubite maestre Vasile Pop!

Negoiţă LĂPTOIU