Maestrul şi discipolul într-o piruetă cu Terpsichora

 … Şi eternitatea dansului. Pentru că, demult, dansul a devenit coregrafie, profesie, cu multă-multă muncă. Şi chin. Cu zîmbet, însă. Pentru că totul trebuie să pară frumos, noi, spectatorii, trebuie să ne relaxăm, să ne bucurăm, să redevenim noi, cei făr’ de griji, fericiţi. Sau, mă rog, cu iluzia fericirii.

Acolo, pe scenă, pentru o clipă…

Maestrul Vasile Solomon alege, din cînd în cînd, cîte un elev de perspectivă. Şi-l şlefuieşte. Îi îndrumă, la propriu, paşii. Îi construieşte, pas cu pas, un nume. Şi-i dezvăluie acele taine, pe care numai un balerin adevărat le cunoaşte. E banal să reducem totul la… muncă. Pentru că e şi multă muzică, pictură, sculptură, lectură. Cultură, cu alte cuvinte. Însuşită pragmatic, pentru a da formă şi consistenţă dansului.

– Sînteţi profesor, maestru de balet, coregraf şi balerin. Aş vrea să vorbim despre perioada de pedagogie.

– Această parte a activităţii mele aş împărţi-o în pedagogie pentru elevi, pentru şcoală, şi o alta, total diferită, de pedagog pentru profesioniştii de la Operă. În pedagogia de balet pentu şcoală formez corpul uman pentru a evolua apoi în canoanele dansului clasic. La Operă, îl antrenez pe balerin pentru activitatea de spectacole profesioniste.

– Aţi început de foarte tînăr…

– Aveam 21 de ani, cînd răposatul director Stroia m-a invitat să preiau o clasă, care rămăsese descoperită pentru o perioadă. La început am fost neîncrezător, dar am acceptat şi a început să-mi placă. Am iubit copiii şi, pe urmă, am început să învăţ pedagogie. Într-o mare proporţie am fost autodidact. S-a întîmplat, însă, ca această generaţie pe care am luat-o, s-o duc 9 ani. Şi am crescut odată cu ei. Au fost şi ei foarte buni. Şi, recunosc, nici eu nu m-am făcut de ruşine. Toţi au ajuns prim-balerini. Unii dintre ei, cu state mari în străinătate. Printre aceştia Marin Boieru, cu care am luat toate premiile de la Varna, Moscova, Tokyo; George Bodnarciuc, un pedagog desăvîrşit în Italia; apoi Ravasz Zoltán, un dansator foarte bun, director la Opera din Dortmund…

– Datorită rezultatelor deosebite aţi fost trimis la Moscova. Cum a fost ?

– Acolo mi-am desăvîrşit arta dansului, cultura coregrafică şi am acumulat tot materialul didactic cu care am evoluat mai tîrziu. M-am întors în ţară şi am crescut, din nou, balerini de marcă: Mircea Şipoş, prim balerin, sau fete de excepţie cum ar fi Simona Noja, care, după ce a încheiat evoluţia de pe scenă a devenit directoarea Şcolii de balet de la Opera din Viena.

– Cariera dumnevoastră a luat un alt drum.

– Da. Am început să lucrez cu ansambluri mari din ţară şi străinătate. Am predat în Slovenia, în Croaţia, am predat cursuri de balet în Germania, la Munchen; în Austria, la Graz şi la Klagenfurt. Ca de altfel, şi la Opera Maghiară şi Opera Română din Cluj.

– Aţi montat n spectacole, aţi făcut coregrafia la multe altele. Totuşi îmi pare că cea mai dragă parte a activităţii dumneavoastră e proseforatul.

– E mare lucru să poţi crea un balerin. Ai aluatul, îl modelezi şi urmăreşti cum se dezvoltă. E cea mai mare satisfacţie. Un spectacol durează o stagiune, două, poate trei… Şi… s-a dus. Un balerin pe care l-ai format durează o viaţă. Tot timpul eşti pe urmele lui. Şi cariera lui se confundă cu cariera ta. Există, neîndoielnic, aptitudini fizice şi psihice native, dar urmează munca. Mii şi mii de ore pentru dezvoltarea corpului, în aşa fel încît să aibă posibilitatea de a da acea expresie a dansului cult. Şi, neîndoielnic, există metode de a dezvolta şi talentul înnăscut. Din cînd în cînd, cînd văd alte perspective, talent şi multă seriozitate, aleg. Şi, dezinteresat, lucrez. Cizelură. Nu pentru moment. Ci pentru acea clipă cînd balerinul va gusta ora astrală. Stau acolo, cu sufletul, mintea şi trupul lui. Şi-l modelez. Îi dau acea cultură coregrafică absolut necesară şi-i dezvolt inteligenţa.

***

Vacanţă. Săli pustii. Doar o fetiţă, în faţa oglinzii. Repetă. Singură. Maestrul devine atent. Muncă. Da. Polina Stănescu merită acea dăruire. Au urmat teste. Concursuri. Invitaţii la ansamblul Operei. Muncă.

– Acum eşti în clasa a IX-a. Cum a fost atunci, la început?

– Eram la Liceul “Avram Iancu”. Învăţătoarea mea a venit cu propunerea ca, în orele de dans sportiv, să luăm nişte ore de dansuri de societate. La început a fost joacă, dorinţa de a cunoaşte lume. Apoi, a devenit ceva serios. M-am înscris la Liceul de coregrafie. Am vrut să vin aici. Dar, cu timpul, mi-am dat seama, că e ceva mai mult decît dorinţă. E… cum să spun… e o plăcere să repeţi, să reuşeşti, să simţi că toţi ochii urmăresc paşii tăi… Şi asta mă ţine în sala de balet. Şi repet, repet…

– Maestrul Solomon spune că există etape. Peste care nu se poate sări. Care au fost acestea?

– Studiez, am dansat în cîteva spectacole organizate de şcoală, studiez, perticip la concursuri, studiez… Acum joc în Coppelia, păpuşa.

Vasile Solomon:

– La primul interviu e firesc să aibă emoţii. Trebuie spus, însă, că Polina n-are viaţă extra-şcolară. Nu-i place. Structural. Acesta este principalul motiv pentru care mă ocup de ea. Îi place sala de dans. Învaţă din eşecuri. Se încrîncenează şi o ia de la capăt. Pînă-i iese ce i-am sus.

– Nimic din ceea ce înseamnă copilărie, adolescenţă… discotecă, nevinovate cochetării…

– La discotecă se termină baletul. Distracţia comună înseamnă moartea dansului cult. Iar Polina a înţeles asta.

Polina Stănescu:

– Îmi place, totuşi, să merg prin parc. Să fur din parfumul primăverii. Din mişcarea frunzelor. Şi din adierea vîntului. E o senzaţie… nu ştiu, o bucurie. Dar, recunosc, îmi fac timp şi pentu căţelul meu.

– Mi-a spus mie… vîntul de primăvară şi căţelul tău că citeşti. E drept?

– Da. Însă mi-am format un apetit pentru selecţie. Citesc tot ceea ce-i bun. Şi folositor. Dau frîu liber şi curiozităţi, aşa că, adesea, citesc sute de pagini doar pentru a afla ce şi cum la sfîrşitul poveştii. Şi pentru a desluşi misterul.

– La şcoală?

– Învăţ uşor. Şi gîndul mi-e canalizat spre dans.

– Ce trebuie să ştie un balerin, maestre?

– V.S.: Materiile care se predau la Liceul de coregrafie dezvoltă cultura. Există, apoi, cultura specifică. Noi trebuie să cunoaştem foarte multă muzică, artă plastică (sculptură şi pictură, pentru că ele ne dau culoarea, gustul, rafinamentul etc.). Informaţia o primim la fel. Astăzi, nu trebuie să ajungi la Moscova sau New York, pentru a şti ce-i acolo. Contează capacitatea de acumulare a individului. Şi acesta este un alt criteriu de cum îmi aleg discipolii.

– P.S.: Ştiu că maestrul Solomon are rara capacitate de a da, a transmite imensele acumulări într-ale dansului. Şi nu numai. Am remarcat o anume personalizare a muncii cu elevul. Poate că generozitatea este cea mai mare calitate a dînsului. Şi ştiinţa de a explica… inexplicabilul.

– Ce v-a impresionat la Polina?

– V.S.: Cu toate că pare copilăroasă (are abia 15 ani), Polina e foarte serioasă. Are o logică care o face să ştie precis unde vrea să ajungă. Ştie să discearnă între bine şi rău şi nu merge pe calea de mijloc. E inteligentă, silitoare şi temeinică în tot ceea ce face. Şi, fiind bine dotată fizic şi muzical, modelarea îşi găseşte mai uşor rostul. În 10 ani…

– Ce-ţi doreşti de la viaţă.

– P.S.: Deocamdată mă bucur de ce am. Merg la Operă de cîte ori am ocazia. Pentru că acolo, spre deosebre de şcoală, e o altă atmosferă. De profesionalism. Acolo se poate învăţa doar din priviri. Şi profit de acest noroc care a dat peste mine.

– Vise?

– Opera. Poate prim-balerină, Poate… (o viitoare Simona Noja, zic eu. Pînă atunci, face şi noaptea, în somn, cîte o piruetă).

– V.S.: Aş vrea ca părinţii să înţeleagă că şcoala de la Cluj este una extraordinară. Şi că talentele nu trebuie risipite. Aici se primeşte o educaţie nemaipomenită: fizică, muzicală şi artistică. Iar cei care, realmente, au chemare, n-o să abandoneze. Dar e nevoie de încredere…

***

Zborul începe aici. Şi se termină în ţinuturile patronate de Terpsichore. Toate fetele lui Zeus îşi dau concursul şi dansul devine bucurie. Rămîne mişcarea maiestuoasă, gîndul cel bun şi declicul spre o altă lume. Una mai bună, evident.

Pagină realizată de

Radu VIDA

Editare foto: AnomisadiV