M-31

RADU VIDA

Teoria scîrţîie. Părerile, ca mai întotdeauna, sînt împărţite. Nu numai  în cercetarea adevărului, ci, şi mai ales, în ceea ce priveşte interesele pe care le comportă noţiunea. Şi, pînă la urmă, situaţia.

Capitalismul şi-a trăit traiul, spun unii. Iar alţi teoreticieni susţin că nici pomeneală de aşa ceva, că sistemul se poate perfecţiona în interiorul său. Iar capitalismul poate evolua în sinea ei cea mică, care, nu-i aşa, poate creşte. Pînă? Răspunsuri ferme nu există nici din partea sociologiei politice, nici din partea psihologiei politice. Dincolo de teorii, însă, a apărut un alegător, mai puţin rezonabil, mai implicat în viaţa cetăţilor europene. Care simte, instinctiv, că democraţia a îmbătrînit. Că sistemul capitalist este oarecum îndreptat împotriva lui. Nu sistemele parlamentare deranjează şi nici guvernele formate din coaliţii. Poate că amalgamarea dreptei şi stîngii politice a dezorientat, poate că disiparea sensurilor politicului supără. Cert este că alegătorul, şi aici vorbesc mai mult de alegătorul din ţările Europei emancipate, are un comportament tot mai imprevizibil.

N-am spus iraţional,  ci, de ceva vreme, apare un alegător mai puţin rezonabil, care nu este dispus să accepte „gogoaşele politice”. Şi, protestează. Într-o formă destul de confuză, protestatarii cer schimbări radicale în sistemele politice, economice şi sociale. Evident că sloganul „Democraţia adevărată acum!” nu-şi are acoperire nici în  teorie şi, cu atît mai puţin, nici în practică. Afirmaţia mi-o bazez pe faptul că teoreticienii nu oferă propoziţiile satisfăcătoare pentru această masă de protestatari, iar practica nu şi-a definit încă exact nevoile unei noi formule democratice.

Totuşi, „Ziua europeană împotriva capitalismului” şi-a găsit rădăcinile în mişcările occupy, oraşele germane fiind zguduite de manifestanţi care, într-o primă fază, au creat doar haos. Şi disconfort. Atît pentru semenii ne- protestatari, cît şi pentru organele de ordine. Un fel de mişcări hippy de altădată, în care protestul la tarele societăţii erau „bombardare” cu flori, murdărie, muzică pop, promiscuitate, free love…

Lucrurile au evoluat, capitalismul a reuşit să ofere pace socială şi relativă prosperitate economică, aşa că de-a lungul cîtorva decenii, sistemul a avut mai mult admiratori, decît protestatari. Dar…

La Frankfurt, pe 31 martie, 4500 de oameni (organizatorii, fatalmente anonimi) s-au adunata în faţa BCE. Nemulţumiţi din zonele mediteraneene ale Bătrînului Continent au avut slogane confuze. Şi, pînă la urmă, datorită unor banale pungi de vopsea, aruncate în clădirea BCE, totul a degenerat. Poliţia a intervenit brutal, sînt răniţi de ambele tabere, iar manifestanţii s-au pierdut în anonimatul marelui oraş vest-german, fără să poată depune măcar un memoriu. Cert este că, de data aceasta, protestul s-a coagulat, dacă putem spune aşa, împotriva Băncii Centrale Europene, instituţia considerată vinovată pentru multiplele necazuri determinate de politica de austeritate. S-au conturat şi alte idei care ar duce la nevoia uciderii capitalismului şi construirea unei societăţi noi: respingerea regulilor stricte în ceea ce priveşte bugetele naţionale, dobînda cheie record (de 1% la BCE), teama de inflaţie, creşterea preţurilor petrolului, recesiunea. Nu mai există competiţie între socialism şi capitalism, a dispărut grija faţă de om, a explodat şomajul, a scăzut consumul. Teme care, probabil, se vor cristaliza în urătoarea etapă a protestelor reunite ale continentului.
Subiect de reflecţie, nu credeţi?