Lumina exterioară și lumina din sine

Expoziția ‘Vreau să te păstrez’ a artistului Kancsura István de la Muzeul de Artă te ademenește într-un timp și spațiu mitic, căci e, parcă, limanul dintre viața empirică și viața spirituală al unui suflet ce pune la încercare timpul și îl deconstruiește, îl distorsionează, din cauza suferinței pământești, sau, poate, datorită capacității de a vedea ceva ce nu se relevă aici, în realitatea imediată, tuturora.

După cum observă și istoricul de artă Sebestyén György Székely „timpul operei lui Kancsura este unul anistoric și, ca atare, nu este linear, ci spiralat, unul al reîntoarcerii permanente prin evenimentele hotărâtoare ale vieții”. Totodată, arta sa e o descriere vizuală a temporarului ritualist, a începutului și a sfârșitului, concretizate în figura maternă, care reprezintă reunificarea antipozilor. Vreau să te păstrez este, de fapt, dictonul expoziției, care îi este adresat mamei, figurii dătătoare de viață; acest omagiu artistic adus feminității îl provoacă pe privitor să își recunoască vulnerabilitatea și să revină la origini, la sacru.

Kancsura István s-a născut în 19 august 1941 la Budapesta, iar în același an s-a mutat cu mama sa la Cluj. Aici și-a descoperit vocația artistică, devenind elev al Liceului de Artă, absolvit în anul 1959, iar ulterior student la Institutul de Arte Plastice Ion Andreescu, pe care l-a absolvit în promoția 1965, secția pictură. În 1968 devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici și își dezvoltă un stil propriu, care include creații de factură cinetică, constructivistă, dar și pictură.

Conceptul cinetic ‘Anatomia Luminii’ este una dintre creațiile timpurii ale artistului în care acesta folosește instalații de lumină, suprafețe perforate și grilaj optic pentru a reda un efect caleidoscopic, dinamic, cu pattern-uri schimbătoare, care oferă un adevărat spectacol în ochii privitorului. Acest concept a luat naștere datorită unei experiențe mistice, pe care artistul a avut-o la vârsta de 21 de ani, la Brașov, în practica de vară a studenților: „Cu palma strânsă am privit în soare și printre degete a pătruns o rază de lumină. Am văzut atunci imagini sublime, neverosimile. Era o revelație! (…) Instalația este extrem de simplă: raza de lumină trece printr-o suprafață perforată, iradiază, se dilată, apoi trece printr-un grilaj optic, se descompune în nuanțele infinite ale curcubeului, iar imaginea de o complexitate nebănuită se naște pe retina ochiului omenesc” explică Kancsura István. Camera muzeului care găzduiește aceste instalații este inundată de o muzică misterioasă, captivantă, care ademenește privitorul în momentul personal al artistului din 1962, care, acum perenizat, invită la retrăire, din nou și din nou.

Expoziția începe cu un autoportret și cu portretul mamei. Portretul mamei e singura pictură redată aproape fotografic, respectând, probabil fidel, înfățișarea acesteia. Autoportretul e o reprezentare simbolică a sinelui, a istoriei acestui sine, a începutului artistic prin menționarea lui Van Gogh – care a fost o sursă de inspirație la începutul de drum al artistului – a sfârșitului, prin schița aripii de înger care pare a fi o excrescență ieșită din capul-statuie al artistului. Apoi, creațiile urmează un flux al lor de la pictura sculpturală, abstractă, ori foarte colorată, densă și serioasă, ori eterică, pastelată și onirică, la minimalismul brutal, geometric și, în final, la pictura-cuvânt, care se exprimă pe sine, în sala din spate: ‘Vreau să te păstrez’.

Expoziția lui Kancsura István este o colecție de suveniruri, de amintiri-tablou, fiecare dintre acestea fiind o nouă încercare de eternizare a momentelor prețioase ale vieții, pe care vrea să le păstreze aici, pe pământ, pentru a demonstra că divinul există în fața noastră, în alteritate și în noi înșine, nu numai dincolo de o graniță unde nu știm cum să ajungem.

Expoziția este deschisă până în data de 16 iulie la Muzeul de Artă.

Mara A. MUNTEAN