Liviu Crișan, președintele WUKF: ”Adevăratul curaj este să faci ceea ce este drept”

Karate este un stil de viață, un mod de viață, este disciplină, este joc, este bucurie, este muncă, este satisfacție, este împlinire. Este sportul pe care l-au ales mulți români încă de pe vremea comunismului, organizați în cluburi clandestine și antrenându-se sub cerul liber, ori în săli închiriate sub pretextul unor antrenamente de gimnastică sau de judo.

Se spune că un practicant de karate nu este un super-om, dar ți-l dorești să-l ai alături, că un practicant de karate nu ajunge de fiecare dată medaliat olimpic, dar îl vedem frecvent pe podiumul european si mondial. Un practicant de karate câștigă respectul celorlalți prin ceea ce a devenit prin acest sport, și este un exemplu de răbdare, simplitate, echilibru, muncă, ambiție, respect și perseverență.

La Cluj este sediul Federației Române de Karate, al cărui președinte, Liviu Crișan, este și șeful federației internaționale WUKF. Domnia sa ne-a povestit despre începuturile sale în acest sport nobil, despre provocările la care a fost supus, dar și despre modul în care autoritățile locale ignoră aproape în totalitate acest sport la Cluj, în ciuda performanțelor remarcabile obținute pe plan internațional.

În interviul acordat ziarului Făclia, Liviu Crișan recunoaște că primii pași în acest sport i-a făcut inspirat fiind de un erou al benzilor desenate din celebra revistă franceză ”Pif”, care l-a impresionat prin lupta sa pusă în slujba dreptății. Este și lucrul pe care Liviu Crișan îl cultivă și în prezent sportivilor români, dar și celor din lumea largă.

Reporter: Ce deosebește karatele de alte sporturi?

Liviu Crișan: Pe lângă pregătirea fizică vorbim și de o pregătire mentală, care acționează de la cele mai fragede vârste până la cele mai înaintate. Ordonează, mărește capacitatea de concentrare, vorbim de foarte multe beneficii.

Copilul care se poate concentra în medie câte zece minute devine mult mai performant, și acest lucru îl ajută peste tot, la școală, în toate activitățile pe care le desfășoară. Vine, apoi, partea sportivă care, ca orice sport, activează întreaga musculatură, dezvoltarea este simetrică, nu există de fapt foarte multe sporturi simetrice. Pentru mine, personal însă, lucrul cel mai important care diferențiază acest sport de alte este, cum spuneam, partea de pregătire mentală care este dovedită a fi unsa foarte intensă.

Ce v-a determinat pe dumneavoastră să alegeți practicarea acestui sport?

În primul rând, faptul că aveam o revistă din Franța la care eram abonat în perioada anilor 68-70, se numea revista Pif, și acolo era un serial intitulat ”Doctor Justice”. M-a impresionat nu neapărat caracterul acelui personaj, ci modul în care acesta lupta pentru dreptate, iar pe pagina Federației Române am adoptat ulterior un motto inspirat de acolo, ”Adevăratul curaj este să faci ceea ce este drept”. Acesta este și mesajul pe care l-am purtat cu mine în ultimii 40-50 de ani

Vorbim de vremuri în care acest sport nu era tocmai legal.

Spunem că nu era legal prin simplul fapt că nu exista o federație la acea vreme, că era o ramură sportivă ce nu era recunoscută în România. Multe lucruri s-au exagerat în această privință, nu te oprea nimeni să practici acest sport dacă doreai, dar dacă se întâmpla ceva nedorit devenea o armă de acuzare, dar nu pot să spun că am întâmpinat mari probleme pe vremea comunismului astfel încât să ne oprească cineva din practicarea acestui sport. Puteai să închiriezi o sală în mod legal, nu treceam în el că facem karate, spuneam că facem gimnastică sau judo, orice altceva.

A venit Revoluția, și ați reușit să vă organizați.

Da, după Revoluție ni s-au deschis toate porțile, s-a făcut o organizare generală la nivel național, afectată ulterior de unele probleme care au apărut, cu scindări în grupuri și așa mai departe. Ne-am urmat apoi drumul internațional, cu mai multe federații care-și desfășurau activitatea după anumite principii, acceptate sau nu de ceilalți.

Aceste scindări v-au determinat să vă formați propria federație?

Da, am fost siliți pe undeva să facem acest lucru. Undeva prin 1997 s-a produs o scindare importantă în România, în primul rând. Am stat o perioadă în expectativă neștiind cu cine ar mai bine să mergem mai departe, apoi ne-am dat seama că, de fapt, aveam un grup de inițiativă care-și dorea într-adevăr să organizeze competiții corecte, stagii corecte, să nu fie totul ceva formal ci să ne bazăm pe feedback. Și am înființat această federație care a devenit oficială din anul 2000, când a fost recunoscută de minister ca ramură sportivă în România.

Spuneți-ne de rezultatele obținute de federația dumneavoastră la nivel național și mondial.

Am început încă din 1988 cu o tatonare, ca să-i spun așa, la nivel de campionat european. Anul următor ne-am prezentat și oficial ca înscriși și afiliați la federația World Karate Confederation, la acea vreme, am ocupat un loc nesemnificativ atunci în ierarhia federațiilor participante. În anul 2000 am organizat Campionatul European aici la Cluj, iar undeva prin 2001-2002 am reușit să urcăm între primele cinci federații la nivel de performanțe, iat totul a culminat în 2009, când am devenit campioni mondiali.

A fost un parcurs care ne-a reconfirmat modul în care ne antrenam, modul în care reușeam să organizăm competiții. Pentru noi, un alt motto ar fi: ”Cel mai bun trebuie să câștige”. Adică noi facem selecții, știm ce facem, și eu sunt implicat direct în asta. Selecțiile sunt făcute pe bune, cum se spune. Adică, nu umblăm cu povești.

Condițiile de pregătire sunt bune?

Condițiile de pregătire sunt bune, pentru că la karate nu e nevoie de investiții foarte mari. Un echipament obișnuit poate să coste 20-30 de euro, iar cele de performanță ajung la 200 de euro. Taxele de practicare a acestui sport, taxele de participare la concursuri sunt și ele foarte reduse, de maxim 100-200 de lei pe lună. Sunt și foarte multe cluburi în orașe, fapt care reprezintă și un avantaj pentru părinți care pot să-și ducă copiii la antrenamente destul de aproape de casă. Acesta este unul din avantajele artelor marțiale în general, și al karate-ului în special.

De ce vă aduceți aminte cu cea mai mare plăcere: de prima centură, sau de primul Dan?

Cu siguranță că de cucerirea primei centuri negre, imediat după 1990. Aveam înainte o centură maro obținută după un examen dat în prezența a doi maeștri din Italia. Am stat nouă ani de zile cu acea centură, deci sunt campion la ținut centura maro, pentru că n-aveam unde și cum să trec la cea neagră în acea perioadă, pentru că în acea organizație legală, ilegală, cum era ea, aveam o regulă că un asemenea examen nu se dă decât cu un japonez sau cu federații recunoscute și așa mai departe. După 90 această regulă s-a schimbat, iar examenul putea fi dat doar cu federația națională, înființată deja.

Ce lipsește karate-ului  pentru a deveni un sport olimpic permanent?

Unitatea. Știți probabil povestea, a fost accepta inițial la Olimpiadă World Karate Federation, federația cea mai mare din lume la ora actuală, sunt și cei mai vechi pe piață, dintre federațiile sportive mă refer. WUKF este a doua federație ca mărime. În momentul în care ei ar accepta să încercăm să găsim o soluție, am și lansat o scrisoare publică în acest sens, să stăm la discuții și să stabilim o bază de colaborare prin care tot karate-ul mondial să fie reprezentat. Asta, și, într-adevăr, sponsorii, pentru că, știm foarte bine, Comitetul Olimpic este foarte atent la acești sponsori. Din păcate, nici noi, nici ei, nu avem sponsori mari. dacă de mâine ar veni MasterCard sau Visa, de exemplu, eu garantez că la prima participare am fi acolo din nou, la Olimpiadă.

Din păcate, cei da la WKF sunt foarte rigizi, nu vor să accepte că mai există și alții, ci doar ei și numai ei. Am avut tentative de a discuta cu ei, m-am implicat și eu. Am vrut să înființăm United World Karate, o federație în care să intre toate tipurile de karate, dar ei n-au răspuns sub nicio formă propunerilor venite din partea noastră.

Aveți mulți sportivi cu succese importante în competițiile internaționale. Are ceva românul în plus față de alți sportivi din alte țări?

Desigur. Eu zic că și conformația și structura poporului nostru este foarte bine adaptată pentru partea asta de arte marțiale în general. De aici se și explică succesul, dar și datorită faptului că avem mulți practicanți. Vorbind doar de cei care participă în competiții, avem circa 1.000-1.200 de sportivi în cele două campionate pe care le organizăm: sub 13 și peste 13 ani. Dar, vă dați seama, sunt mult mai mulți practicanți, dar care nu participă și la competiții. De exemplu, cei de peste 26 de ani nu prea mai participă la competiții, dar continuă să practice acest sport, așa cum putem spune și despre mulți copii care se antrenează, dar nu merg la concursuri. Din ce știu eu, după statistici, suntem în primele cinci sporturi la nivel național ca și număr de practicanți. Ori, când ai o bază de selecție mare, este mai ușor să faci performanță.

Revenind la performanță și la succesele înregistrate de sportivii români, e greu de amintit toate. Avem multe categorii, începând de la cei mai mici și până la cei mai mari, dar e suficient să vă spun că suntem pe primul loc în lume din 2009 încoace, cu o singură excepție. E adevărat că numărul de performanțe se bazează și pe mărimea lotului pe care-l ai la dispoziție. Acum, de exemplu, la următorul campionat mondial care se va desfășura în America se vor schimba datele problemei pentru că noi nu ne putem permite să deplasăm acolo un lot foarte mare, și atunci șansele de a accede la medalii sunt mult mai mici. dar, eu zic că orice s-ar întâmpla, în primele cinci trebuie să ne clasăm oriunde am participa, în orice colț al pământului în care s-ar desfășura un asemenea campionat.

Și spun asta pentru că știu, față de alte federații, cum ne organizăm, pentru că noi avem un program științific de pregătire al sportivilor, că avem trei cantonamente pe care le organizăm înainte de orice competiție majoră. Avem un proces de selecție corect și temeinic făcut. În alte țări să știți că lucrurile nu stau chiar așa. Și în ultimul rând, faptul că avem finanțare este extrem de important. Sunt țări mult mai mari și mai importante ca România și care nu beneficiază de finanțarea pe care o avem noi. Din păcate, finanțarea federației noastre vine de la Ministerul Sportului, iar faptul că noi avem sediul în Cluj-Napoca, spre deosebire alte federații, se vede din alocările mici de sume.

Sunt un patriot local, am păstrat sediul aici la Cluj, și am sperat că la nivelul autorităților locale va conta acest lucru. Acum sunt foarte supărat pe faptul că în ciuda faptului că am adus la Cluj campionate europene, campionate mondiale, unul din acestea desfășurat chiar anul trecut cu o mie de participanți din 39 de țări în condiții de pandemie, interesul autorităților locale este unul extrem de scăzut în ce ne privește, în comparație cu orice alte sporturi. Eu spun că un oraș precum Clujul ar trebui să se mândrească că are aici o federație națională. În loc să se mândrească că este aici un președinte care este președinte al unei federații mondiale, dimpotrivă, nu ne acordă interesul ce s-ar cuveni.

Interviu realizat de Sandu Mureșan