Limitele “splendidului” izolaţionism britanic

Les Echos

“Îmi vreau suveranitatea înapoi”. Pe această idee s-a bazat Margaret Thatcher, care a obţinut în anii “80 o reducere a contribuţiei britanice la bugetul comunitar din cauza Politicii Agricole Comune (PAC), atît de dragă Franţei. La fel a procedat şi David Cameron, care asemeni doamnei de fier, a ales calea intransigenţei în apărarea “intereselor naţionale britanice” şi a refuzat să accepte orice renunţare suplimentară la suveranitate.

Obiectivul lui Cameron este clar: centrul financiar londonez să nu fie supus unei supravegheri europene stricte. În consecinţă, acordul de la Bruxelles pentru întărirea disciplinei bugetare a fost convenit de o Europă a 27 de state minus Marea Britanie. Chiar şi Ungaria, care iniţial s-a raliat refuzului britanic, a preferat în cele din urmă să se alăture ţărilor din afara zonei euro (Bulgaria, Danemarca, Republica Cehă, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Suedia), care ar putea şi ele să aprobe acordul în urma consultării parlamentelor naţionale.

Din punct de vedere politic, intransigenţa lui David Cameron este folositoare pentru el, cel puţin pe termen scurt, întrucît satisface euroscepticii din Partidul Conservator şi mediile financiare care nu văd cu ochi buni o implicare mai accentuată a Uniunii Europene în problemele City-ului (centrul financiar londonez). Atitudinea sa se mai înscrie şi în istoria relaţiilor complicate dintre Marea Britanie şi construcţia europeană. Acestă ţară a ales să rămînă în afara zonei euro, în ciuda unor timide încercări ale fostului prim-ministru Tony Blair, făcînd opinie separată şi în problema acordurilor Schengen asupra liberei circulaţii a persoanelor, fără a mai vorbi de faimoasa reducere a contribuţiei sale la bugetul comunitar, a cărei justificare nu mai este astăzi aceeaşi ca în anul 1984.

Dincolo de clauzele speciale de care a beneficiat, Londra a blocat orice încercare a Uniunii Europene de a-şi construi o reală dimensiune politică şi de a se dota cu o armată comună în detrimentul NATO. O atitudine de neîncredere faţă de Europa continentală, ce poate fi înţeleasă din perspectiva unei puteri care se numără printre marii învingători din al Doilea Război Mondial. Dar şi Europa la rîndul său este neîncrezătoare faţă de atlantismul britanic. În anul 1963, atunci cînd generalul de Gaulle s-a opus intrării Marii Britanii în Piaţa Comună, el a vorbit despre riscul unei relaţii speciale a englezilor cu SUA, care ar fi putut să conducă în opinia sa la “o imensă comunitate atlantică dependentă şi condusă de americani, ceea ce ar fi absorbit Comunitatea Europeană”.

Aceste tensiuni nu au dispărut nici în secolul XXI. În anul 2003, Franţa şi Germania s-au opus intevenţiei militare americane din Irak, sprijinită de Marea Britanie. De asemenea, apropierea dintre armatele franceză şi britanică, materializată în luna noiembrie 2010 printr-un acord considerat “istoric”, dar care nu este deschis şi altor state, nu oferă nicio perspectivă apărării europene.

Cu toate acestea, de la aderarea Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană (CEE) în anul 1973, lucrurile au evoluat în mod semnificativ. Această ţară nu mai este o simplă insulă, întrucît ea este legată de partea continentală a Europei printr-un tunel. Astăzi englezii nu mai pot spune “ceaţa s-a lăsat peste Canalul Mînecii: continentul este din nou izolat”. Criza datoriilor suverane şi a zonei euro pune întregii Europe, nu numai statelor din zona euro, o problemă foarte sensibilă, pentru că ea riscă să afecteze laborioasa construcţie europeană.

La Consiliul European, premierul Cameron a solicitat ca în noul tratat să se includă o excepţie pentru City-ul londonez, care creează 10% la PIB-ul britanic, deşi această contribuţie a scăzut începînd cu anul 2007. Dar izolîndu-se de celelalte state din UE, Marea Britanie şi-a asumat riscul de a nu mai avea aceeaşi influenţă ca Germania în deciziile economice majore luate de Uniune, cu atît mai mult cu cît acordul de la Bruxelles, care se sprijină în principal pe hotărîrile adoptate de guvernele naţionale, este departe de viziunea Berlinului asupra unei Europe federale. De exemplu, statele pot să blocheze adoptarea de sancţiuni, pentru că mecanismul de instituire a acestora în cazul unui deficit excesiv nu acordă puteri depline vreunei autorităţi europene.

Jumătate din comerţul exterior britanic se realizează cu celelalte state europene, ponderea schimburilor comerciale cu statele din Commonwealth şi cu SUA fiind în scădere. Aşadar, ea nu-şi mai poate permite să revină la o “splendidă izolare” ca la sfîrşitul secolului XIX şi să lase Germania şi Franţa să decidă singure asupra viitorului Europei, la fel cum nici aceasta din urmă nu mai are interesul să izoleze Marea Britanie.