„Licenţiaţi” la şcoala vieţii

Ştim bine că şcoala nu e pentru toată lumea, că nu are lipici la toţi elevii de astăzi şi că există destui care nu s-ar mai trezi dimineaţă devreme la realitate ca părinţii lor hiper-protectori să încurce traficul într-un oraş de dimensiunile unei conserve. Părinţi ce conduc bolizi de zeci de mii de euro şi care au impresia că plodul nu se poate deplasa până la şcoală pe jos sau cu un mijloc de transport în comun, ci trebuie musai „parcat” în bancă direct din maşina după care lumea cască ochii ca la salonul auto de la Geneva. Nu mă îndoiesc că deja, după nici zece rânduri, mi-am ridicat tot „comitetul” de părinţi în cap, convinşi fiind că nu sunt părinte şi deci m-am trezit să vorbesc în pungă. Ei bine, se înşeală. Sunt părinte şi mă condamn în avans dacă voi deveni hiper-protectorul care îşi va trimite copilul la şcoală într-un glob de sticlă ermetizat, urmând să-l plasez în bancă cu un scripete, având grijă să nu atingă asfaltul şi oamenii din jur, de teamă că s-ar putea îmbolnăvi. În aceeaşi măsură voi avea grijă să-l dotez cu un GPS, prin care să-i monitorizez toate mişcările şi îl voi verifica telefonic constant, fără să mă intereseze că el ar putea susţine o teză, de pildă. Desigur, mă voi revolta atunci când copilului meu i se va atrage atenţia politicos că nu şi-a făcut tema şi voi cere destituirea cadrului didactic, pe care mă voi grăbi să-l consider incompetent şi incapabil să se comporte cu elevii. Citeam un studiu care, personal, m-a îngrozit şi care face referire la o zonă din Transilvania. În care se arată că numai anul trecut, aproape 200 de copii au abandonat şcoala. De altfel, abandonul şcolar este prezent în aproape 50% din unităţile de învăţământ din mediul rural. Cifra îmi provoacă frisoane. Motivele abandonului şcolar? Dacă le veţi citi vi se va face părul măciucă, iar printre ele amintim doar câteva: sărăcia (dificultăţile materiale), implicarea, în virtutea anturajului nefavorabil, în activităţi aflate în contrast cu legea, accesul pe piaţa muncii în cazul adolescenţilor, pe care mirajul banilor (nu foarte mulţi) îi face să spună pas educaţiei, migraţia, mariajul timpuriu (care atrage după sine responsabilităţi, mai ales acolo unde apar şi unul sau mai mulţi copii), absenteismul ce intră sub incidenţa exmatriculării şi cazurile în care elevii repetă un an de studiu, iar acolo intervine blazarea. În cele mai multe cazuri, sărăcia este cea care răpeşte dreptul la educaţie, aşa cum antieroul Grinch a răpit Crăciunul. Mii de copii stau acasă, la coada vacii, iar în locul ghiozdanului plin cu cărţi cară în spate o sapă ori o coasă, numai bună de retezat din faşă…viitorul. Copiii privaţi de educaţie rămân ancoraţi în sărăcie. În ceea ce priveşte abandonul şcolar în ciclul primar şi gimnazial, România se situează în top la nivel european. În final, ne întrebăm ce măsuri se impun pentru prevenirea abandonului şcolar la nivel primar, gimnazial şi liceal, dar în aceeaşi măsură ce măsuri se impun pentru aerisirea facultăţilor, pentru a avea în mod real şi nu declarativ, un învăţământ de calitate, iar nu şomeri cu diplome made in România, numai buni de pus la naftalină?
Cristian FOCŞANU