Libertatea presei

RADU VIDA

Un subiect plictisitor. Şi, totuşi, atît de folositor! În primul rînd, e vorba de faptul că libertatea presei nu mai prezintă nimic interesant, nici un interes, vasăzică, din moment ce ea… există! Da… Atunci, cînd e îngrădită, cînd faci tot felul de tumbe ca să ajungi cumva la sufletul cititorului, să-ţi însuşeşti arta eufemistică, doar pentru a comunica adevăruri codate, fără să te prindă cenzura, jocul devine palpitant. După, lucrurile intră într-un firesc obositor chiar, şi numai derapajele din alte părţi ale Planetei mai atrag atenţia. În general, ne revoltăm cînd ştirile de te miri unde vorbesc despre încălcarea libertăţilor fundamentale ale omului. Sigur, nimic nu e concret, nu se cunosc în amănunt faptele incriminate, dar ideea provoacă revoltă, lumea arată cu degetul şi agenţiile de presă mai bifează o ştire de mare respiraţie.

Sînt interesante, ca să nu zic incitante, şi discuţiile despre limitele libertăţii presei. Unii sînt contra, alţii, dimpotrivă, cred că prea multă libertate strică. Cauzează, cum ar veni. Nu cred că, în acest caz, se pot da verdicte. Cel puţin generalizarea subiectului şi obstinaţia încrîncenată a ideilor fixe pot deforma adevăratul scop al libertăţii presei.

Un lucru este sigur: nu există libertate absolută a presei. Şi, cred, nici nu va exista. Cauzele sînt multe şi nici nu are rost să le înşirăm. Cazurile concrete vin în sprijinul afirmaţiilor de mai sus, nu numai pentru că tocmai din concreteţea lor rezultă posibilităţile de respectare sau, din contră, de încălcare a libertăţii presei. Ci, pentru că, specificitatea în sine, duce la concluzii dintre cele mai adaptate cazului în speţă.
Neîndoielnic că  nu mai surprinde pe nimeni deosebirile de abordare a lucrurilor dintre lumea civilizată, să-i spunem, şi practicile din ţările unde rămînerile în urmă din punct de vedere economic, politic şi moral sînt deosebite faţă de perceptele occidentale din domeniu. Şocul e cu atît mai mare cînd se constată încălcări ale libertăţilor presei în ţări avansate.

Anglia!
Nici în glumă n-am fi crezut că se pot întîmpla derapaje în acest sens, într-o democraţie, vorba aia, mai veche decît Occidentul. Şi, cu toate acestea, recentul caz de defectare a consultantului CIA, Edwaed Snowden,  a creat multe controverse. Şi, desigur, discuţii. Atît pe continentul american, cît şi pe cel european. Aici, însă, în Anglia, „locotenentul lui Cameron”, cum este cunoscut Jeremy Heywood, şef de Cabinet al Office-ului, liantul dintre guvernul Britanic şi primul ministru Cameron, este omul acuzat că a declanşat cea mai puternică criză a jurnalismului modern. Pe scurt, jurnaliştii de la The Guardian au obţinut de la Snowden informaţii delicate în ceea ce priveşte metodele de investigaţii ale serviciilor secrete din Anglia şi Statele Unite ale Americii. Acest lucru s-a aflat, Guvernul Cameron a făcut presiuni asupra conducerii ziarului pentru ca documentele să fie distruse. Şi, nicidecum publicate. Lucru care, se pare, s-a şi întîmplat.

Foarte frumoase, zic, cuvintele lui Kant despre libertatea absolută! Şi nici cele ale existenţialiştilor nu mi se par mai puţin pline de sens. Dar, cu toată dorinţa noastră, comportamentul este determinat de factori exteriori. Iar legile morale sînt, contrare celor afirmate de J.P. Sartre. Aşa că, din cînd în cînd, omul – jurnalistul, în cazul nostru – rămîne chiar singur. Şi luptă pe degeaba cu necunoscutele Puterii. E drept, cine nu cedează, devine erou. Şi-şi urmează crezul. Dar, de obicei, eroii sînt morţi. Şi nu mai pot spune nimic. Pe cînd cei vii, chiar dacă nu se încununează cu acest nobil statul, mai pot spune, poate cu altă ocazie, cîte ceva. Adevărurile, se pare, nu sînT chiar ale tuturor. Luptăm pentru a le aduce la lumină. Dar, problema e: preferăm eroii vii, sau morţi?!