Libertatea libertăţii

RADU VIDA

S-a întîmplat să se ţină la Londra. Un fel de consfătuire pe tema securităţii  spaţiului virtual. S-a vorbit, s-a tăcut, dar, în sinea lor cea mică, fiecare ar fi vrut să poată spune ce gîndeşte. Cum nu s-a putut, o tabără a atacat-o pe cealaltă, care, la rîndul ei, a contraatacat. În principal, fiecare a susţinut  cyber-libertăţile în felul lui. Delegaţia Marii Britanii a alcătuit chiar un pachet de 7 principii care, cică, se încadrează în limitele dreptului internaţional. Cu alte cuvinte, un cod de reglementări, pe care să fie dispuşi să-l accepte şi criticii intervenţiilor guvernamentale în internet.

Pare complicat?
Nicidecum. Atîta doar că spaţiul virtual s-a născut din chaos şi are susţinători înfocaţi în a rămîne acolo. Şi orice limitare a libertăţii de exprimare este imediat  taxată. Noi, oamenii de rînd, care ne bucurăm exclusiv de binefacerile lumii virtuale şi navigăm doar pentru a sfida monotonia vieţii reale, nu înţelegem miza acestor discuţii. Nimeni nu s-a revoltat, spre exemplu, datorită degradării îngrozitoare a limbi(lor) omenirii.

Lumea unde nu te vede nimeni (dacă nu vrei), e mai vizibilă decît îşi închipuie unii. Furăm programe şi avem impresia că, asemenea vecinului căruia i-am strîmbat preşul, numai pentru că şi-a lăsat pisica să ne murdărească pragul, nu ştie nimeni de mica noastră şmecherie. Fals! Mîna nevăzută şi ochiul celui care stă la intersecţia conexiunilor la internet e acolo. Şi dacă nu vrea să ne taxeze, e pentru că, pur şi simplu, are un interes. Mărunţişul se numeşte „pierderi colaterale” Tot interes se numeşte şi posibilitatea unora de a se înhăita cu grupurile care atentează la criminalitatea online.

E greu de crezut că cineva îşi pune neuronii în mişcare doar pentru a sparge, aşa, de amorul artei, fişierele unor organizaţii internaţionale, care cheltuie un sac de bani pentru securizarea propriilor calculatoare. „Poveştile americane” cu copiii teribili care au fost angajaţi în IT, doar pentru că au “hackerit” secretele militare ale unor ţări posesoare de arme nucleare, rămîn poveşti pentru lumea reală. În virtual, asemenea aventuri nu se pot accepta. Tot interes a fost şi cînd s-au dat drumul la dosarele WikiLeaks. Dar – oameni buni! – libertatea ţine pînă la un punct. Julian Assange, ziaristul australian care a deschis cea mai modernă dintre cutiile Pandorei a fost ridicat în slăvi.

Din 2008, cînd a luat Premiul Libertăţii, şi pînă în 2011 a adunat plachete de aur, omul anului nu ştiu care, alte şi alte distincţii pentru curaj, abnegaţie… bla, bla, bla. Apoi, brusc, a anunţat că nu mai are bani să difuzeze secretele mai marilor zilei, iar justiţia britanică l-a extrădat în Suedia unde, ar fi … violat, în loc să se ocupe de meseria lui de jurnalist. Evident că nimeni nu crede în asemenea baliverne.  Atîta doar că acţiunea seamănă al dracului de mult cu interdicţiile pe faţă ale regimurilor de forţă, care nu vor ca popoarele lor să aibă acces la toată mizeria lumii. Şi, în numele unei libertăţi aiuritoare, să se prostitueze. Cît priveşte secretele de stat…

Ei, bine, aici lumea politică e una, restul lumii ar vrea să ştie. Dar nu se poate. Şi dacă din această dilemă nu putem ieşi, nici reuniunea de la Londra n-a dat soluţii. Dar, secretele, care trebuie să circule cu viteza unui… click, vor fi şi mai bine păzite, iar adepţii libertăţii vor trebui să se mulţumească cu „pornoşagurile” din lumea virtuală, maximum ce se poate permite pentru setea şi foamea plebei.