Leon Sorin Muntean, Consemnări lirice

    Exemplele de polivalenţă creatoare pot fi întîlnite la tot pasul în istoria unei culturi, mai ales atunci cînd înzestrarea pentru ştiinţă se răsfrînge  şi pe teren literar şi mai cu seamă atunci cînd cei în cauză sînt şi dascăli. Exigenţa morală,  nevoia de a rămîne îndrumători şi sfătuitori ai tineretului îi determină să-şi aştearnă pe hîrtie impresiile de viaţă, să-şi scrie memoriile sau să păşească mai hotărît pe tărîmul muzei lirice, lăsîndu-se cutreieraţi de acel fluid magnetic care transformă meditaţia în poezie şi poezia în îndreptar etic. Profesorul de la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară  din Cluj-Napoca, Leon Sorin Muntean, a fost un dascăl stimat, unul dintre aceia care s-au dăruit studiului ştiinţific, cercetării aprofundate a vieţii plantelor nutritive şi medicinale, unei agriculturi competiţionale. Numeroasele sale studii şi cărţi au fost publicate în cele mai diverse reviste şi edituri din ţară şi din lume, iar ecourile favorabile, premiile şi titlurile primite au făcut din fostul rector al USAMV Cluj-Napoca, de la Catedra de Fitotehnie, un exponent marcant al vieţii agronomice internaţionale, fiind ales membru (şi preşedinte) al Filialei Cluj-Napoca a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, Doctor Honoris Causa al mai multor academii, dar înainte de toate Cetăţean de Onoare al oraşului său de baştină, Blajul.
La vîrsta de 75 de ani, pe care o împlineşte la 6 martie, profesorul clujean a decis să-şi schimbe puţin înfăţişarea didactic-blînd-catedratică, învăluind-o în hlamida unui set de intervenţii lirice, în stare să-i pună în evidenţă latura mai puţin vizibilă a aisbergului său intelectual şi să ne dezvăluie ceva din „faţa nevăzută a lunii” personalităţii sale polivalente. A rezultat volumul Consemnări lirice (Ed.Astra, Blaj, 2013), care ni-l înfăţişează în postura unui ins cu sensibilităţi accentuate, a unuia care petrece o parte din timpul său diurn sau nocturn stînd de vorbă cu muzele, încercînd perenitatea unei largi palete de reprezentări şi formule lirice, pe care le plasează sub cupola unor meditaţii demne de a inspira şi a transfigura, încercîndu-şi puterile în cele mai variate forme fixe: triolet, ritornel, sonet, rondel, glossă, terţină etc. E dorinţa poetului să experimenteze cît mai multe modalităţi de expresie, să vadă dacă ele corespund cu tema şi conţinutul materialului transmis, să încerce plierea acestora pe traiectoria ideatică preconizată, să opereze apoi plasarea lor într-un context cît mai favorabil. Ca om de ştiinţă, el îşi concepe poezia ca pe o aspiraţie secretă spre a tenta limitele cunoaşterii, spre a găsi noi căi de a pătrunde în tainele materiei, spre a-şi îndemna discipolii şi cititorii să se lase pătrunşi în permanenţă de acel drum spre excelsior, spre urcuşul permanent al năzuinţei nobile spre împlinire. Poezia sa are o tentă morală şi didactică accentuată, un soi de livresc care se descojeşte sub privirile noastre, cu reminiscenţe din lecturi variate, pătrunse de dorinţa unui activism interior, de setea de plenitudine şi de respect pentru spirala devenirii universale. Sînt poeme pline de sinceritate şi emoţie netrucată, cu alură filosofică şi sentenţioasă, dornice să comunice învăţături şi pilde morale, să recupereze sensuri filosofice şi meditaţii existenţiale, plasate în jurul ideii de datorie şi năzuinţă spre împlinirea unui destin responsabil asumat, transmis ca un fel de testament al onoarei: „Aş vrea să ştiu, strămoşii/ Prin mine cît trăiesc: /Că pot din zestrea lor,/Prin ani să mă-mplinesc” (Aş vrea). Sau :„Focul cunoaşterii e viu/Mă-ndeamnă ca să ard mereu/Să îl cunosc, ca să îl ştiu: /Să-mi împlinesc destinul meu” (Focul). Numeroase aspecte conjuncturale sau biografice sînt transpuse liric, dobîndind valenţele unei poezii paremiologice şi apodictice, a unui sapienţalism desfătător, rotunjindu-se în jurul unor metafore cheie, precum: satul, familia, grădina, sămînţa, izvorul, marea, pădurea, copilul, mama, casa de la ţară, aspiraţia demiurgică, trecerea, ireversibilitatea timpului, mitul manolian etc., care sînt doar cîteva nuclee-simbol ale poeziei sale. Nu întîmplător, volumul se deschide sub semnul jertfei manoliene şi se împlineşte sub semnul răbdător al muncii, al strădaniei, al năzuinţei spre împlinire: „ Nu vrei să te prefaci în ape,/În tainici nori ca să pluteşti;/Pămîntului, stoarsă humă/Să o adapi, să o rodeşti?//Izvor de viaţă-n verde crud,/Ploaie să fii tu, ploaia verii,/Şi arşiţele să le-alungi,/Să fii tu ploaia primăverii”  (Nu vrei?). Poezie agrest-gnomică, de o înfăţişare accesibilă, fără complicaţii inutile şi încifrate, volumul de poezii semnat de Leon Sorin Muntean atestă o experienţă lirică personală, care sperăm că nu se va opri aici.
Mircea POPA