Legiunea Română din Italia

•„Şi noi am pus o piatră la temelia României Mari”•
Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai” în contextul celebrării Centenarului Marii Uniri continuă cu prezentarea Legiunii Române din Italia. Această unitate s-a constituit din voluntarii de naţionalitate română selectaţi din rândul prizonierilor de război austro-ungari care au ajuns pe teritoriul italian.
Marele Război a început pentru provinciile româneşti aflate sub stăpânire austro-ungară pe 28 iulie 1914, odată cu declaraţia de război adresată Serbiei de către Monarhia dualistă. Proclamaţia împăratului Francisc Iosif Către popoarele mele credincioase făcea apel la toţi supuşii imperiului să răspundă cererii de mobilizare şi să ia parte la luptele contra duşmanului comun. Propaganda s-a răspândit imediat, în special prin intermediul presei, făcând sensibilă opinia publică la „chemarea împăratului”. Românii din Banat, Transilvania sau Bucovina primesc ordinele de încorporare pentru a lua parte la un război care nu reprezenta pentru ei întruchiparea vreunui ideal, la o luptă care nu era a lor. Deşi îi chemase împăratul, la apelul căruia răspunseseră de fiecare dată, parcă acum nu mai era la fel. Se schimbaseră şi ei la nivel mental, se transformase şi ideea de „bunul împărat”, patriotismul dinastic se îndrepta încet către desuetudine, câştigând tot mai mult loc în sufletele lor „măritul rege” (regele de la Bucureşti, văzut tot mai mult care rege al tuturor românilor). Autorităţile austro-ungare erau foarte conştiente de acest lucru, ştiind de asemenea că nici România nu mai putea fi un sprijin pe care se putea conta în această conflagraţie. În august 1913, un raport confidenţial care ajungea la Ministerul de Interne de la Viena vorbea despre „Mişcarea pentru România Mare”, dând informaţii despre felul în care se manifesta ea atât în Regatul României, cât şi în provinciile româneşti care făceau parte din Austro-Ungaria. Reiese clar din raport faptul că intelectualii şi masele deopotrivă „au atins deja o importantă maturitate naţională”, ceea ce determină o mişcare amplă, „care a pătruns în toate păturile populaţiei şi a prins rădăcini peste tot”, românii din monarhia dualistă fiind tot mai devotaţi „ideii de România Mare”.
Liderii mişcării naţionale din Transilvania erau şi ei îndoiţi. Erau împărţiţi între sentimentul datoriei şi ataşamentul pentru propria naţiune, o dilemă mai veche dar care în momentul acela devenise una imperioasă. Încă de la izbucnirea conflagraţiei, unii fruntaşi ai românilor n-au avut ezitări: Vasile Lucaciu şi Octavian Goga au spus imediat că românii nu trebuie nici măcar să răspundă apelului împăratului, să lupte pentru o cauză în care nu credeau, ci dimpotrivă să ridice armele împotriva Monarhiei pentru a se elibera şi a-şi realiza idealul de veacuri. A primat însă sentimentul datoriei, partea moderată a inteligenţei transilvănene, reprezentată de Teodor Mihali şi Alexandru Vaida Voievod alături de cei doi reprezentanţi ai Bisericilor din Ardeal, care au cerut populaţiei să răspundă dispoziţiilor de mobilizare. Doar că militarii români ajung pe fronturile din Galiţia, Italia sau Franţa, după cum ei înşişi mărturisesc, cu gândul ca, dacă reuşeşc să supravieţuiască, să nu rămână prea mult în rândurile armatei imperiale, şi să se lase capturaţi de trupele Antantei, alături de care fiecare dintre ei ar fi vrut să lupte. Din acest motiv şi în urma bătăliilor la care au participat, încă din 1915, după ce Italia a renunţat la neutralitate şi a declarat război Austro-Ungariei, s-a ajuns ca un număr important de români transilvăneni să ajungă în lagărele de prizonieri din Italia, concomitent cu capturarea a numeroşi români de către armata rusă, pe frontul răsăritean al războiului. La acestea se mai adaugă şi intrarea României în război în anul 1916, ceea ce i-a determinat pe transilvăneni, bănăţeni sau bucovineni să nu dorească să lupte contra fraţilor lor din Regat, ci mai degrabă împreună cu ei pentru eliberarea provinciilor româneşti stăpânite de Austro-Ungaria. Astfel că, pe lângă prizonierat, unii au ales să dezerteze – au rămas cunoscuţi în acest sens prin intermediul memoriilor pe care ni le-au lăsat: ofiţerii Casian Munteanu, Octavian Codru Tăslăuanu, Iosif Jumanca, Petre Ugliş, alături de mulţi alţii. Ultimul dintre ei, locotenentul bănăţean Ugliş, cel care a jucat un rol important în organizarea Legiunii române din Italia, a dezertat în decembrie 1917 împreună cu soldaţii aflaţi în subordinea lui, un detaşament de 82 de români.
Numărul mare de prizonieri români de pe teritoriile Rusiei, Italiei şi Franţei şi cererile lor repetate de a lupta pentru eliberarea Transilvaniei, Banatului, „părţilor ungurene” şi Bucovinei, a necesitat organizarea acestora, prin colaborarea strânsă între emigraţia românească de aici şi autorităţile din România, în unităţi care să fie integrate ulterior fie în armata română, fie în armatele aliaţilor pentru a lupta împotriva Puterilor Centrale. Aşa s-au născut Corpurile de Voluntari din Rusia şi cele două Legiuni Române din Franţa şi Italia, la care se adaugă proiectul de constituire a unei Legiuni române în Statele Unite ale Americii.
Pe teritoriul Italiei erau peste 50 de lagăre în care se găseau soldaţi români alături de alţi camarazi de-ai lor de altă etnie din armata austro-ungară, ajungând în primăvara anului 1918 ca numărul lor să fie estimat la aproape 18.000, încarceraţi între Nord – regiunea Lombardia – şi Sud – Sicilia. Nu a fost deloc uşoară sistematizarea lor, mai ales că în 1917 România semna pacea forţată, iar aliaţii nu prea aveau încredere în a-i lua în rândurile lor cu titlul de voluntari, asupra lor planând suspiciunea de spionaj. În plus, puterile aliate nu erau convinse pe deplin de ideea de dezagregare a Monarhiei Austro-Ungare şi acordarea dreptului la autodeterminare popoarelor care intrau în componenţa ei. Aşadar, situaţia prizonierilor români era destul de ingrată şi de aceea organizarea lor într-o Legiune, aşa cum doreau ei, a fost destul de anevoioasă.
S-au implicat pentru a-i ajuta senatorii şi profesorii universitari de la Bucureşti, Simion C. Mândrescu – ardelean din Râpa de Jos, Mureş, membru al diferitelor organizaţii şi societăţi unioniste din România, delegat al „Asociaţiei profesorilor universitari din România” în perioada august 1917-aprilie 1918 la Paris şi Roma pentru a pleda cauza românilor aflaţi sub stăpânire austro-ungară şi a face cunoscută dorinţa acestora de a se uni cu România – şi Gheorghe G. Mironescu, susţinător fervent al intrării în război a României alături de Antanta pentru eliberarea Transilvaniei şi a Bucovinei. Cei doi, alături de miniştrii delegaţi în Italia, Dimitrie Ghika până în 1917 şi Alexandru Emanuel Lahovary după 1917, şi de emigraţia românească de aici au intervenit pe lângă primul ministru italian Vittorio Emanuele Orlando şi pe lângă Ministerul de Interne al Italiei pentru a fi sprijiniţi în demersul de organizare a Legiunii Române. De asemenea, la propunerea lui Petre Ugliş, ataşatul militar al Legaţiei României la Roma, în persoana colonelului Florescu a intervenit pe lângă generalul Spingardi, preşedintele Comisiei prizonierilor de război pentru a primi aprobarea de a recruta ofiţerii români, în marea lor majoritate cu grad de sublocotenent şi locotenent, prizonieri pe teritoriul italian, spre a se constitui nucleul primei unităţi de voluntari români. În luna februarie 1918 aceşti ofiţeri români semnau un memoriu care a fost trimis reprezentanţilor emigraţiei de la Paris, prin care se cerea eliberarea românilor din lagărele de prizonieri în vederea formării unei Legiuni care să lupte alături de aliaţi.
Tergiversarea autorităţilor italiene în a tranşa problema prizonierilor români, dar şi în general atitudinea aliaţilor faţă de popoarele care făceau parte din Monarhia bicefală, i-a determinat pe reprezentanţii acestora să organizeze în 8-10 aprilie 1918 la Roma, un Congres al naţionalităţilor oprimate din Austro-Ungaria. Delegaţii românilor (G. G. Mironescu, Simion C. Mândrescu, Nicolae Lupu, Benedetto de Luca şi Dumitru Drăghicescu) au susţinut alături de cei ai celorlalte naţionalităţi dreptul naţiunilor la autodeterminare şi şi-au propus o acţiune propagandistică intensă în capitalele aliaţilor pentru a susţine cauza românească. Un prim rezultat, cu urmări imediate asupra prizonierilor români din Italia şi a dorinţei lor de organizare într-o Legiune română, a fost reprezentat de campania de popularizare a cauzei româneşti prin intermediul presei italiene, ziare precum „Il Messaggero”, „Il Giornale d’Italia”, „La Sera”, stimulând interesul şi simpatia italienilor faţă de români.
Ca urmare a acestei campanii şi a Congresului naţionalităţilor, ofiţerilor români prizonieri le-a fost repartizată o clădire în oraşul Cittaducale, provincia Rieti, regiunea Lazio. Aici, pe 24 aprilie 1918, ei s-au organizat într-un Corp ofiţeresc condus de locotenentul Zaharie Babeu, ajutat de Petre Ugliş şi Cornel Cinghiţă. Aceştia au editat chiar un ziar şi o carte poştală ce a fost difuzată ca material propagandistic. De asemenea, după audienţa pe care Simion C. Mândrescu a obţinut-o la primul ministru V. E. Orlando, acesta a dat dispoziţie ca ofiţerii ardeleni, prizonieri în lagărele Cittaducale, Avezano şi Pietralata, să se constituie într-o legiune de voluntari români.
Corpul ofiţeresc a desemnat un Comitet de acţiune care să străbată teritoriul italian, să ajungă în lagăre precum cele de la Cavarzere, Mantova, Cavanelle, Cona şi Ostiglia, unde se găseau prizonieri români, pentru a-i determina să adere la proiectata Legiune. Totodată, la începutul lunii iunie 1918, Comandamentul suprem al prizonierilor de război îi solicită lui Simion C. Mândrescu 10 ofiţeri dintre cei de la Cittaducale pentru a-i trimite pe front, la comanda unor companii constituite din militari români însărcinate cu strângerea de informaţii, în contextul în care se pregătea pe Piave o nouă ofensivă împotriva armatei austro-ungare. Armata italiană a ţinut piept cu succes trupelor austro-ungare, iar frontul aliat s-a restabilizat. Aceasta fost prima participare a voluntarilor români din Legiunea formată în Italia, la acţiuni ofensive pe front, alături de armata italiană. Ofiţerii români s-au folosit de acest prilej pentru a-şi convinge conaţionalii din armata austro-ungară să abandoneze lupta şi să treacă la italieni.
O lună mai târziu, acelaşi Comandament italian al prizonierilor acorda permisiunea înrolării în armata italiană a unui număr de 500 de prizonieri români, care va reprezenta prima unitate militară a Legiunii române din Italia. În acelaşi timp, s-a dat dispoziţia ca toţi ofiţerii români de la Cittaducale să fie eliberaţi oficial din prizonierat şi să li se dea uniforme ale armatei italiene prevăzute cu însemnul Legiunii – tricolorul românesc – şi să fie transferaţi în nordul peninsulei, unde îi aşteptau soldaţii concentraţi. Astfel, pe 28 iulie 1918, în apropiere de Padova, la Ponte di Brenta, s-a desfăşurat ceremonia de înmânare a steagului primei companii de soldaţi români, conduse de locotenentul Emilian Piso, secondat de un ofiţer italian. Momentul a fost extrem de emoţionant pentru toţi cei care au asistat: voluntari români, oficialităţi italiene, două companii de voluntari cehoslovaci şi iugoslavi.
Hotărârea oficială de înfiinţare a Legiunii române din Italia a fost dată pe 15 octombrie 1918. În lipsa unui ofiţer de rang superior printre prizonierii români, s-a luat hotărârea de a fi numit comandant al Legiunii generalul de brigadă Luciano Ferigo, italian, cunoscut însă printre români: astfel, a deţinut anterior funcţia de ataşat militar în cadrul reprezentanţei diplomatice a Italiei la Bucureşti, perioadă în care s-a şi căsătorit cu o româncă. Constituirea oficială a Legiunii a grăbit înrolarea ca voluntari a prizonierilor români. Acţiunea de mobilizare s-a petrecut în lagărul de la Avezzano, iar în scurt timp a fost constituit regimentul I „Horea”, care ar fi trebuit să participe la a treia bătălie de pe râul Piave, desfăşurată între 24 octombrie şi 4 noiembrie 1918 şi care s-a încheiat cu Pacea de la Villa Giusti, de lângă Padova, însă ordinul a fost contramandat. La bătălie a luat parte numai unitatea creată în luna iulie şi încorporată în Armata a VII-a italiană, militarii români fiind decoraţi în final pentru eroismul de care au dat dovadă. În momentul semnării armistiţiului de către Austro-Ungaria se constituise şi cea de a doua unitate românească de voluntari cu numele de „Cloşca”. Cea de a treia, „Crişan”, şi regimentul IV „Avram Iancu” s-au înfiinţat ulterior. În luna decembrie, regimentele I „Horea” şi II „Cloşca” au fost plasate în apropierea Romei, iar soldaţii români au depus jurământ de credinţă României Mari, steagurile fiindu-le sfinţite de către părintele Vasile Lucaciu.
În perioada imediat următoare încep trimiterea spre ţară, „repatrierea” voluntarii înrolaţi în Legiunea română. Astfel, la începutul lunii februarie a anului 1919 regimentul I „Horea” a început îmbarcarea pe vasele „Regina d’Italia” şi „Meran”, pentru a se îndrepta spre România, punctul de sosire fiind portul Constanţa. Regimentele II „Cloşca” şi III „Crişan” au pornit spre România în martie şi aprilie, cu vasul „Nipon”, cel care repatria ultimii soldaţi români la sfârşitul lunii mai 1919. De la Constanţa, cei care au format Legiunea Română au ajuns la Bucureşti, unde au fost întâmpinaţi de Regele şi Regina României Mari şi de Ştefan Cicio Pop. Mai apoi, ei au fost direcţionaţi către Transilvania şi Bucovina pentru a fi integraţi în armata română, împreună cu care au luat parte la campania din 1919 şi 1920, pentru eliberarea Transilvaniei şi validarea hotărârii de unire de la 1 decembrie 1918.
CS II dr. Cecilia CÂRJA,
Direcţia Patrimoniu
Cultural Universitar,
Universitatea Babeş-Bolyai

Bibliografie selectivă:
Vasile Dudaş, Voluntarii Marii Uniri, Ed. Augusta, Timişoara, 1996.
Ioan I. Şerban, Istoricul Legiunii române din Italia (1918-1919) în „Apulum”, XVIII, Alba Iulia, 1980, pp. 495-528.
Petre Ugliş Delapecica, Jurnal de război din anii 1914-1919, ediţie îngrijită de Ioana Rustoiu, Smaranda Cutean, Marius Cristea, Tudor Roşu, Ed. Altip, Alba Iulia, 2015.
Sursa fotografiilor: https://ro.wikipedia.org/wiki/Legiunea_Voluntarilor_Români_din_Italia