Legătura om-pământ, la români

Cunoscutul geograf și filozof al geografiei, savantul francez Emmanuel de Martonne, încheia cu următoarele cuvinte un articol publicat la Paris în 1933 și intitulat „Satul Românesc subcarpatic”: „…Modestele case ale țăranului român, grupate în sate cu ulițe întortochiate, au avantajul – față de templele grecești sau basilicile bizantine – de a fi forme vii, de a răspunde unui gen de existență socială care s-a perpetuat de-a lungul secolelor până în zilele noastre”.

Acest mare savant și prieten al românilor a străbătut cu piciorul întregul spațiu în care viețuiau români. El a alcătuit studii valoroase și a ținut numeroase prelegeri despre geografia și spațiul românesc. Dar Emmanuel de Martonne a surprins mai mult decât detaliul sec științific, el a observat legătura dintre om și pământ în spațiul românesc. În cuvântarea rostită în prezența Regelui Ferdinand, în București, în 1921, cuvântare intitulată, „Noua Românie în noua Europă”, savantul francez spunea: „O Românie, având Carpații drept axă, un fel de șiră a spinării, este, din punctul de vedere al structurii geografice, un stat bine echilibrat, al cărui centru de gravitație este tocmai acolo unde sunt izvoarele înseși ale vieții naționale. Iată un stat înfățișându-se în condițiile unei vieți sănătoase”.

De fapt, ochiul pătrunzător al acestui mare cărturar dezvăluia o taină din veacuri ascunsă; legătura fi zică și spirituală dintre om și loc în spațiul „de la Nistru pân’ la Tisa”. Această observație, făcută de un mare filozof al geografiei moderne, nu face decât să întărească, prin argumente și studiu științific, ceea ce cronicarii și toți cei care iubesc neamul românesc știau și știu de multă vreme. Ceea ce ei aflaseră cu sufletul… Este binecunoscut versul care însumează cele amintite, „dar noi locului ne ținem, cum am fost așa rămânem”. De fapt, cei care au studiat și studiază așezările românești (și asta înseamnă satele românești) au constatat respectul, similar oficierii unei taine sacerdotale, cu care strămoșii noștri s-au comportat în relația cu pământul, locul, ce îl locuiau.

De mare valoare pentru studierea satelor românești în evoluția lor istorică sunt așa-numitele „hotărnicii”. „Hotărniciile” sunt un gen aparte de documente medievale care, de regulă, sunt cuprinse în actele de donație emise de către cancelariile oficiale. Aceste „hotărnicii” dau informații de foarte mare valoare referitor la întinderea satelor și teritoriului ce îl aveau în stăpânire. Cel care va studia un asemenea document pe hartă sau, încă și mai bine, direct pe teren, nu va putea să nu rămână uluit de modul extrem de judicios în care teritoriul era structurat. Exista o splendidă armonie între suprafața de teren arabil, livezi și fâneață. Totul era gândit temeinic, echilibrat, făcut cu grijă pentru ca ordinea firească să nu fi e tulburată. Aceeași grijă se arată pentru teritoriul necultivat, dar care făcea parte din hotarul satului, adică apele, pădurile, pășunea alpină. Pe cursurile de apă se puteau așeza doar un număr limitat de mori și se putea pescui doar o anume cantitate de pește. La fel, în păduri se puteau tăia doar anumite cantități de lemn și doar în anume locuri, în anume „slobozanii”, în anume „zăbrane”, care se roteau din vreme în vreme pentru a îngădui pădurii să se refacă. Pășunile alpine erau împărțite între sate cu chibzuială, astfel ca toți să poată avea folos și fără a strica așezarea din veci.

O asemenea atitudine a omului față de loc fără îndoială că stătea peste considerentele economice și reflectă o înțelegere duhovnicească, spirituală. Existența pământească era socotită ca stare vremelnică și necesară pregătirii întru viața veșnică. Într-o asemenea înțelegere, locul, pământul, trebuiau păstrate cu grijă pentru a putea fi trecute din neam în neam. Lumea văzută nu era socotită un bun personal, ci ca un mijloc pe care nu ai autoritatea morală de a-l folosi oricum. Din contră, în această lume trebuie să te porți cuviincios, cu grijă, cu sfială, să nu cauți să o rănești sau tulburi. Trebuie să te armonizezi și să conlucrezi cu ea, întrucât nu este făcută de tine, ci este un dar făcut și ție și celor care vor veni după tine în veci. Această ordine și înțelegere de dinaintea vremilor, dintotdeauna, este încă păstrată în câteva locuri binecuvântate, în câteva „țări” și „văi” românești, și între ele se numără și Valea Almăjului. În acele locuri încă demnitatea se împletește cu modestia și modestia cu eleganța. Acele locuri arată cum, în confruntarea cu „imperiul” zilei și aroganța lui nătângă, identitatea, tradiția, dragostea de loc și bunul simt încă mai pot birui.

Căci în momentul de față dragostea de loc are o importanță mântuitoare.

Alexandru NEMOIANU,
Danville, Pennsylvania, USA