LECTURI TERAPEUTICE. Simbolismul corpului uman de Annik de Souzenelle

 Admirabil instruită medical, teologic, pedagogic şi filozofic, Annik de Souzenelle actualizează concepte şi metode terapeutice inspirate din Vechiul Testament, Coran, Vede, Upanişade. În Prefaţa semnată de dr. Jean Marc Kespi – Preşedintele Asociaţiei franceze de acupunctură – se evidenţiază valoarea acestei cărţi de medicină spirituală cu sugestia „să reînvăţăm a citi cărţile Tradiţiei, limbile sacre, simbolurile, miturile şi vom înţelege că totul a fost deja spus”, demult, pentru totdeauna şi pentru „cine are urechi de auzit” mesajul ceresc.

Seria „Cîmp deschis” a Editurii Amarcord mă avertizează să nu bat cîmpii, căutînd comentarii de ucenic jurnalist. Nu-i nimic de comentat la asemenea cărţi, ci doar de aprofundat şi selectat mesaje-reper.

Toate funcţiile şi organele copului uman au simbolistică sacră, dar autoarea pune accent pe extremele omului viu, privit el însuşi ca Pom al Cunoaşterii: rădăcinile şi coroana, respectiv picioarele şi capul. Pictograma de pe copertă şi subcapitolul „Picioarele Omului sînt rănite” confirmă funcţia decisivă a rădăcinii. Gonind după materia perisabilă, „omenirea îşi trăieşte căderea tîrîndu-şi piciorul rănit precum Oedip, vulnerabilă precum Ahile, muşcată de şarpe la călcîi asemenea Evei”.

Acestea nu sînt simple metafore, ci sugestii de recuperare medicală, reconsiderînd arhetipul organului bolnav şi cauzele metafizice ale suferinţei. Naşterea lui „Iacob care ţine în mînă călcîiul fratelui geamăn Essau” este şi ea inspiratoare în acupunctură şi reflexoterapie.

Iată de ce medicul acupunctor Jean Marc Kespi recomandă în prefaţa cărţii să reevaluăm simbolurile scrierilor sacre. Astfel „vom vedea mişcarea de penitenţă a omenirii odată cu Maria Magdalena tratînd cu mirul preţios picioarele lui Hristos, vom participa la vindecarea omenirii odată cu ucenicii, cărora, înainte de Cină, Hristos – medicul cosmic le spală picioarele”.

Restricţia spaţiului tipografic mă obligă să trec fugitiv la capitolul despre Capul – Coroană în a cărui componenţă intră şi… limba, prefigurată ca sabie oscilantă între apărare şi atac. Cu ea „tăiem în carne vie prin judecăţi pripite, vorbim în contratimp şi ucidem prin cuvînt”. Ea este sabia fină şi fatală, strategic închisă după zidul de pietre albe al dinţilor. Este util de înţeles că prima funcţie a danturii nu este a toca şi devora mediul înconjorător, ci funcţia de pază severă a sabiei amintite.

În fine, confesiunea autoarei la Ediţia Albin Michel (Paris 1991): „Datorez tot ce am primit din comorile creştinismului celui ce mi-a fost părinte spiritual şi profesor de teologie, Monseniorul Jean de Saint Denis”. Toţi datorăm aproape totul unor părinţi spirituali, unor dascăli desemnaţi de Învăţătorul din Nazaret pentru renaştera noastră. Învaţă-ne, Doamne, ce-i recunoştinţa!

Cristian Abrudan

student la Jurnalistică