Lansarea volumului DAR DACĂ VINE de Dumitru Cerna

 Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj, şi Primăria municipiului Cluj-Napoca invită publicul iubitor de poezie la lansarea volumului intitulat DAR DACĂ VINE al poetului Dumitru Cerna.
Cu ocazia lansării, care va avea loc marţi, 26 noiembrie, ora 12.30, la Centrul de Cultură Urbană CASINO, despre volumul de o eleganţă rafinată – cu copertele I şi IV, respectiv ilustraţii realizate de Irina Petraş – apărut la Casa Cărţii de Ştiinţă în 2013 vor vorbi: Irina Petraş, Marcel Mureşeanu şi Ion Cristofor.

 Monica Grosu: Cuvinte în veşnicii de caşmir
Din mîna lui Dumitru Cerna ies întotdeauna cărţi frumoase. Cu atenţie deosebită pentru ediţiile de colecţie, elegante şi rafinate, Dumitru Cerna îşi tratează poemele, cărţile, cititorii cu afabilă curtoazie, alegînd adresarea ceremonioasă, cu gîndurile bine prinse în buchetul cuvintelor rostite. Noul său volum de versuri, Dar dacă vine (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2013), este din mai multe puncte de vedere preţios (important), între acestea voi menţiona tensiunea lirică sugerînd proximitatea decorului thanatic şi Cuvîntul înainte semnat de Petru Poantă, venit acum ca un gest de bun rămas (alături, probabil, de multe altele) pentru prietenia ce i-a legat pe cei doi în Clujul cultural atît de stratificat. Voce distinctă, compunînd un imaginar liric arborescent, Dumitru Cerna îşi transferă ,,tristeţile moi” în ,,veşnicii de caşmir”, decantînd memorabil o rugă a amînării şi-ndurării: ,,Tu te-ai uitat de-a lungul peste sat/ Acoperişul lumii putrezeşte/ Cu viaţa te-ai jucat dumnezeieşte/ Veni-vor timpi veni-va şi lumină/ Ci roagă-te-ndurarea să mai ţină/ Misterul iernii-n suflet cuibăreşte/ Cu viaţa te-ai jucat dumnezeieşte/ Şi tu ai plîns dar zeii n-or să vină/ Ci roagă-te-ndurarea să mai ţină/ Pădurea amiroase-a mugurele/ Tu dai din gînd învălurit de ele/ Şi clopotele-n noi sunau ciudat/ Tu te-ai uitat de-a lungul peste sat/ Şi dealurile Doamne s-au lăsat” (Tu te-ai uitat de-a lungul peste sat). Vedem, aşadar, cum amintirile copilăriei aduc în pagină imaginea iconică a mamei, melancoliile sudului, decantate într-un limbaj atît de personal şi melodios încît atmosfera recreată respiră aerul diafan şi misterios al (pre)facerii, al creaţiei incipiente: ,,Eu m-am născut în stepa de la care/ Lutu-şi prepară galben mir iar zarzărul/ Anafura din care eu mă-nmir sătul/ De ne-mpăcare. Desişuri de salcîm/ Au spulberat mov pulberea de fum/ Eliberîndu-mi zarea îndestul/ Lutu-şi prepară galben mir iar zarzărul/ Copilăria-mi înflorea în alb şi roz/ Ca urma-n zbor a unui albatroz/ Şi cîtă arşiţă-n cuvînt jur împrejur/ Lutu-şi prepară galben mir iar zarzărul/ Mi-a dăruit poemul de-nălţare/ Eu m-am născut în stepa de la care/ Mi-am răcorit poemele-mi solare” (Eu m-am născut în stepa de la care). De la ,,poemele mîntuirii”, dispuse în irizări crepusculare, şi pînă la versurile cu inflexiuni folclorice, volumul de faţă comunică într-un discurs aparte, cu citate şi aluzii intertextuale, misterul ,,de dincolo de uşă”. Dialogul poetului cu transcendentul suportă încă tăceri înfrigurate, cu atît mai dramatice cu cît viaţa din spatele zidirii nu se lasă dezmierdată cu privirea. Drumeţ obosit la rîndu-i, poetul resimte înserarea cuvintelor şi solemnitatea momentului. ,,Eu sînt la uşă misterul doar mă ţine/ E-o ditamai vară în mine şi-avidă/ Şi nimeni nu mai vine să-mi deschidă/ Pustiul tot m-a cuprins cu uimire/ Dar bat în uşă ne-ntrerupt şi-n neştire/ Sînt mai greoi şi-năsprit de tăceri/ Cuvintele mă dezmierdau pînă mai ieri/ Pustiul tot m-a cuprins cu uimire/ Eu bat de mult. Caut o convertire/ Sînt străinul din poem de frig obosit/ Şi fug de verdele cuvînt neîmplinit/ Pustiul tot m-a cuprins cu uimire/ Eu sînt la uşă misterul doar mă ţine/ Şi bat necontenit. Dar dacă vine” (Eu sînt la uşă misterul doar mă ţine). În viziunea autorului, poezia constituie calea regală spre redempţiune, lacrimă alungită-n cuvînt, practică a umilinţei şi răbdării, regăsire a sinelui, mai mult, arta poetică înseamnă arta iubirii: ,,În poemele mele eu am cîntat mîntuirea/ Nopţi ale pierzaniei şi nopţi însemnate cu foc/ Cuvintele mele-s cuibare însfinţite-n baroc/ Cuminecate mi-au dat curajul spovedaniei/ Lacrimi să-mi plîngă vara şi oranjul litaniei/ Am smuls din mine-ntuneric alb n-am sîngerat deloc/ Nopţi ale pierzaniei şi nopţi însemnate cu foc/ Mi-am regăsit rugăciunea şi i-am pătruns aminul/ Candela de ceaţă mi-a vegheat cuvîntul sublimul/ Am îmblînzit poemul şi el mi-a-nflorit busuioc/ Nopţi ale pierzaniei şi nopţi însemnate cu foc/ Gri prelungi mîinile-mi mov ocrotesc primenirea/ În poemele mele eu am cîntat mîntuirea/ Piezişă şi-nrourată mi se-arată iubirea” (În poemele mele eu am cîntat mîntuirea). Accentuat melodioase, versurile lui Dumitru Cerna din prezentul volum transmit freamătul neliniştitor şi tandru al înserărilor brun-verzui, cu atmosfera marină şi dorul depărtărilor de nepătruns: ,,Nici paznicii de far n-au uitătura lină/ Asemenea poeţii la margini de crepuscul […]” (Nici paznicii de far n-au uitătura lină). Versurile se întemeiază în proximitatea adevărurilor esenţiale (elementare), unele purtînd pecetea folclorică prin limpezime şi îmblînzirea lirismului cu diminutive ori cîntecul suav al apusului răsfrînt în zbaterea frunzelor de nuc sau în galbenul păpădiilor. De fapt, aceste percepţii pronunţat olfactive, alături de suave atingeri şi diafane ademeniri, rămîn ca o pecete a poeziei practicate de Dumitru Cerna, aspect ce completează jocul voluptuos al descripţiei, dense, rafinate, ademenind toate simţurile într-o reverie a plecării definitive. ,,Nimeni n-a şti că m-am dus/ Păpădia din plopşor/ Mă îmbie cu mult dor/ Şi-mi albeşte cuvîntul/ Cum trupşorul pămîntul/ Ca-n adînc de cerişor/ Păpădia din plopşor/ Greu respiră moartea-n duh/ Cum amarul vers în nuc/ Şi prin dreapta-mi curge-uşor/ Păpădia din plopşor/ Ca sîngele la apus/ Nimeni n-a şti că m-am dus/ Numa m-or vedea că nu-s” (Nimeni n-a şti că m-am dus). ,,Poemele-sonet” din volumul Dar dacă vine alătură căutărilor mistice o nelinişte de tip baroc, prelinsă în peisaj, şi resimţită de poetul Dumitru Cerna drept un imbold al redefinirii interioare, al efuziunilor calme, ponderate, revitalizate livresc şi reintegrate confesiei lirice.

 Petru Poantă: Dumitru CERNA – Dar dacă vine
Deşi versul alb s-a impus drept una dintre constantele modernismului, poezia nu s-a dezis totuşi definitiv de prozodia clasică. Mai mult, chiar formele ei fixe cunosc, periodic, momente de surprinzătoare renaştere. În literatura română, Al. Macedonski, primul poet modernist, cultivă cu o uimitoare graţie dificila artă a rondelului, artă pe care o va continua mai tîrziu oniricul Leonid Dimov. O carieră consistentă o are, apoi, în lirica noastră, sonetul, frecventat încă masiv de cîţiva neomodernişti din deceniile şapte şi opt ale veacului trecut. În siajul unei asemenea tradiţii mereu active se situează volumul Dar dacă vine al lui Dumitru Cerna (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2013). Sînt cuprinse aici 49 de poeme care, strict formal, au structura sonetului elisabetan, fiecare fiind compus din 14 versuri, dintre care ultimele două se distanţează într-un distih. Arhitectura interioară a poemului nu mai este specifică sonetului, adoptînd nişte simetrii caracteristice mai curînd rondelului. Astfel, primul şi ultimul sau penultimul vers sînt identice, iar unul dintre versurile din prima strofă se repetă de două ori, ca un refren. Rimele, de asemenea, urmează un anume tipar, însă varietatea lor e limitată tocmai de existenţa versului călător care contribuie în bună parte la structurarea prozodică a poemului. Acesta, ca şi versul iniţial, este mai întotdeauna memorabil, are şi o funcţie de exhibare ceremonială a mesajului, după cum repetarea simetrică a primului vers induce ideea cosmoidală a textului geometric constituit. Dar asta e situaţia extrem experimentală, căci, altminteri, poemele sînt minuţios elaborate şi înţesate de artificii sintactice şi lexicale. E de reţinut, mai întîi, un strat de arheologie lingvistică, actualizat prima dată în volumul Poeme dobrogene, şi în care se recuperează cuvinte arhaice, cu o vibraţie de atmosferă oarecum misterioasă. Ele apar în special în evocările nostalgice ale copilăriei, respectiv ale unei vechi şi irizante ruralităţi dobrogene: amină, îmbărburat, chipar, cătilin, belşiţă, căşiţă, cubeb. O rezonanţă cu totul aparte o aduce dialectalul uá, căruia situaţia poetică îi conferă o surprinzătoare şi sugestivă funcţie interjecţională. Poezia e o reverie vag-elegiacă, în finalul căreia arhaicul cuvînt (megleno-român) adaugă parcă tristeţii o notă jucăuşă: „Sufletu-mi se înfioară/ Ca răcoarea să m-ajungă/ Bate vîntul frunza-n dungă/ Toamna-i uá, moartea-i prelungă”. Expresive poetic sînt, apoi, cuvintele inventate sau cele devenite comune din nume proprii. Substantivizarea satului de naştere al lui Blaga, bunăoară, dă o perspectivă enigmatică altminteri graţioase: „Mă-nalţ în trupul tău de lancrăn/ Sanie uşoară de mesteacăn”. Alte exemple: a înmira („Brun copilăria mi-o înmiri”), dumbră („Dumbra grea de cerişor”, unde cerişor poate fi un derivat de la numele satului Cerişor sau diminutivul de la cer, o specie de stejar), se-nsmirnă, desmiresmate, „Cuvîntul liber bachelardian”. Întîlnim, apoi, diverse ingeniozităţi stilistice, obţinute prin artificii morfologice. Ele au funcţia de coloratură îndeobşte, activînd memoria unor straturi străvechi ale limbii. Într-un poem dăm peste aceste versuri, elemente pentru o posibilă artă poetică: „Cuvintele mele-s cuibare însfinţite-n baroc/ […] / Am smuls din mine-ntuneric alb n-am sîngerat deloc/ […] / Am îmblînzit poemul şi el mi-a-nflorit busuioc”. Deşi impresia dominantă rămîne aceea a unei fastuozităţi lexicale, cîmpul semantic e polarizat, în special, în poemele cu tentă metafizică, între sentimentul elegiac al existenţei şi un soi de paradoxală exuberanţă calmă, între gravitatea unor situaţii lirice simbolizante (precum în imaginea antropomorfică în Din carnea mamei Zarzărul de veghe) şi un fantezism uşor, plin de culoare, ca în Iarna-n Florida păsările-s albe ori în rafinat-senzuala „orientală” Precum o fată brună din Izmir, care poate fi citită şi ca un subtil şi, probabil subconştient, remake după imaginarul oriental al lui Bolintineanu. Limbajul este voluptos, de o expresivitate melodioasă şi decadentă: „Precum o fată brună din Izmir/ Ademenind dansează baclavaua/ Pe miez de nucă unduie halvaua/ Şi-n zahăr copt se lăfăie şerbetul/ Plezneşte-n bumbii coapsei Orientul/ Se tînguie în spuza-i mov maneaua/ Pe miez de nucă unduie halvaua/ De la buric se-aprinde pergamentul/ Plezneşte-n bumbii coapsei Orientul/ Ard sîni foşnesc mătăsurile firii/ Din sfîrcuri picură pudra nuntirii/ Ca pe-o vanilie eu te respir// Precum o fată brună din Izmir/ Sîngele dă în clocot eu mă mir”. Altădată, rostirea este specifică litaniei, într-un imaginar saturat de melancolie sau fisurat de presimţirea morţii („Pustiul tot m-a cuprins cu uimire/ Eu sînt la uşă misterul doar mă ţine/ Şi bat necontenit. Dar dacă vine”). Ultima sintagmă, care dă titlul volumului, conţine această insidioasă sugestie thanatică. În altă parte (Mă-mpresoară falnic nor) e reiterat un ritm din Ion Barbu, într-un limbaj cvasi-ermetizant: „Unduiri de soare ludic/ Nordul se făcuse sudic/ […] Dinspre braţul lung şi lutnic/ Unduiri de soare ludic/ Dansul ultim de cocor// Mă-mpresoară falnic nor/ Dumbra grea de cerişor”. Evocări ale mamei şi fratelui, peisaje stilizate, descrieri, cu efectivitate confesivă, ale unor motive din imaginarul creştin sînt alte teme care completează universul unei poezii al cărei punct de fugă îl constituie de fapt celebrarea, pe alocuri emfatică, a limbajului, cu exhibarea energiilor semantice a versurilor-refren, unele dintre acestea avînd densitatea lirică a poemului într-un vers.