Lansare de carte: Irina Petraş: MOARTEA LA PURTĂTOR. Stări şi cuvinte

 În cadrul Tîrgului GAUDEAMUS va fi lansată sîmbătă, 20 aprilie a.c., la ora 12, în spaţiul rezervat Academiei de Studii Economice Bucureşti, cartea criticului literar Irina Petraş, intitulată MOARTEA LA PURTĂTOR. Stări şi cuvinte. Despre cartea apărută în Colecţia Migrene a Editurii ASE vor vorbi autoarea şi scriitorul Ion Vartic.

Autoarea face precizări în legătură cu semnificaţia titlului, dîndu-ne şi alte explicaţii lămuritoare în prefaţă, din care reţinem un fragment:

„Aş fi vrut să scriu o carte despre moarte. Paginile ce urmează sînt impregnate pînă la destrămare de această dorinţă. Aşa deschideam primul volum din Ştiinţa morţii, apărut la Editura Dacia în 1995. Vorbind despre cel de-al doilea volum, apărut la Paralela 45, în 2001, spuneam, plănuind o a treia încercare: Dacă voi simţi nevoia să încep tot cu „aş fi vrut să scriu o carte despre moarte” va însemna că încă n-a venit vremea s-o întîlnesc şi să tac adînc despre ea…

Moartea la purtător vrea, din nou, să fie cartea despre moarte. Se numeşte astfel fiindcă acest titlu acoperă foarte bine „pariul” meu pe muritudine. Am inventat termenul muritudine (finitudine doar l-am nuanţat!) fiindcă am dorit un cuvînt care să numească faptul-de-a-fi-muritor. Moarte înseamnă şi stare complementară vieţii, dar şi actul de a muri, ceasul morţii. Mortalitate nu-l pot desprinde de sensul statistic. Muritudine vrea să însemne complexitatea destinului de muritor.

Titlul cărţilor mele despre moarte prelua o sintagmă din laboratorul eminescian. „Geniul morţii” fusese precedat de „ştiinţa morţii”. „Ştiinţa” înseamnă deopotrivă a şti, a fi în cunoştinţă de cauză, şi a şti să faci ceva, a stăpîni o artă. E dublul sens al morţii care poate fi învăţată.

Am subintitulat cartea de acum Stări şi cuvinte, căci moartea, deşi însoţitoare intravitală, poate fi descrisă doar prin aproximări pornind de la experienţele la mîna a doua din realitate şi din ficţiune. Cînd descrierea ar putea fi acurată, în prelungul ceas al morţii proprii, tu nu mai eşti acolo să depui mărturie.

Cu moartea la pîndă, ca posibilitate oricînd realizabilă, ştiindu-mă muritoare, trecătoare, provizorie, eu merg departe (un departe relativ, fireşte) pe jos, ca pedestraşii, nu mă avînt în cavalcade. Lucrez în limitele şi dimensiunile unei vieţi omeneşti. Cărţile mele despre moarte nu s-au născut dintr-o aplecare macabră. Am o foarte veche obsesie a morţii (mimam moartea, pe la vreo trei ani, cu multă dexteritate), însă ea nu se traduce în predispoziţii funebre şi nici în spaime. Simplu spus, nu uit nici o clipă că sînt muritoare. Mi se pare „calitatea” mea esenţială”.