La cumpăna dintre ani

E timpul colindelor încă, la cumpăna dintre ani…

Dar omul crede, mai degrabă, că-i timpul dorinţelor. Pentru mulţi cam la asta se rezumă şi relaţia cu El: nu slavă, nu recunoştinţă, nu căinţă şi iertare pentru minciunile noastre multe, urîte şi ticăloase, ci dorinţe, doar dorinţe, dorinţe cu nemiluita, un listing lung şi stufos, nesătul şi lacom mereu.

Dar, oare, ce-şi doreşte, în vremea cumpenei dintre ani, omul?

Pîine?

Da, pîinea, căci unii n-au nici măcar asta, n-au serviciu, n-au pensie sau au leafă mizeră ori o pensie de ruşine. N-au acces la medicamente – pîinea bolnavului, căci n-au bani, leacurile sînt scumpe şi coşul zilei usturător.

Siguranţă pentru ziua de mîine?

Da, siguranţa zilei de mîine, a pîinii, a acoperişului, a traiului zilei şi a vieţii, căci azi se dă în cap şi pentru cinci lei. Cum să faci credit la o bancă, dacă nu poţi fi sigur că peste o jumate de an mai ai serviciu? Şi cum să-ţi iei locuinţă, mobilă, covor, aragaz şi frigider fără credit la bancă? Excepţiile nu fac decît să întărească regula şi zău că nu pot consola.

Iubire?

Da, iubirea este o nevoie fundamentală majoră, căci aşa e alcătuirea. Şi ce vezi în jur? Ură, dihonie, înşelăciune, minciună, adulter, divorţ, scandal – urît, mult urît, urît de tot, urît!

Pace?

Da, pacea este şi asta o nevoie ancestrală. Pace în suflet, pace în familie, pace în ţară, pace în lume. Dar ce pace-i asta clădită pe stres, pe frică şi pe ameninţare? Căci înarmările actuale ce altceva înseamnă, de fapt? Şi criza asta globală nu-şi va găsi, oare, rezolvarea într-un război, cum s-a mai întîmplat în Istorie?

Înţelegere?

Da, înţelegerea, asta e la mintea cocoşului, căci tocmai cocoşul sărmanul înţelege perfect cînd e timpul să strige cucurigu, nu încurcă orele, nici măcar nevestele, aşa cum fac oamenii care se cred pintenaţi, potentaţi şi şefi peste ogradă. Înţelegere nu-i azi în lumea „celei mai înţelepte vieţuitoare”, cum ar trebui să fie, căci oamenii l-au uitat de tot pe Aristotel sau nici măcar nu mai ştiu „cine-a mai fost şi ăsta”.

Comunicare?

Da, comunicarea e cheia atîtor conflicte, uri şi dihonii, dar „micul amănunt” azi scapă, sau este imposibil în această lume în care fiecare nu-i decît propriul său scop, fiindcă omul nu-i decît, într-adevăr, ceea ce credea Shakespeare – „biet măscărici al firii”. Deşi eu nu cred că asta e firea adevărată a fiinţei umane, căci, iarăşi, nu aşa este alcătuirea.

Acoperiş?

Da, acoperişul este o nevoie fundamentală, chiar dacă înseamnă nu numai casă-adăpost, ci familie, prieteni, camarazi de idei şi de Ideal, căci aşa îţi acoperi nesiguranţa, nefericirea şi singurătatea. Dar cîţi au, azi, asta? Cîţi au casă bună, familie bună, prieteni buni, camarazi buni, idei bune şi ideal bun? Cîţi sînt în stare să se unească pentru un Ideal bun, comun, cum au făcut strămoşii noştri la Marea Unire?

Educaţie?

Da, educaţia este cea care deschide mintea şi inima, cea care umanizează, civilizează şi înalţă o societate, asta e clar! Dar nu într-atît încît să fie limpede pentru toţi, din moment ce pentru un student se cheltuieşte mai puţin decît pentru un puşcăriaş. Din moment ce există universităţi de carton şi diplome de paie, maniere abjecte, limbaj de porci şi cultură de doi bani…

Circ?

Da, circul e, din păcate, o nevoie străveche. Pîine şi circ! – strigau romanii, dar nu de la asta ni se trage, sigur, circul politic modern şi televizat. Şi bietul român, deşi năucit, zîmbeşte trist şi înţelept ca Eminescu: ‘’mulţi de-o zi pe-o lume mică ce se măsură cu cotul…” Sau speră neabătut: „că doară om ieşi noi şi din asta!”… cum zice baciul Petrea de la Beliş, care-a făcut el şi războiul cel mare, „mondialu’” şi ciuma roşie.

Bani?

Da, banii sînt buni dacă-s curaţi, adică munciţi, dacă-s folosiţi cu înţelepciune şi dacă nu ţi se suie la cap. Şi dacă nu-i faci să fie „sîngele săracului” cum îi credea Leon Bloy, cum şi este, din păcate.

… Cam astea să fie dorinţele omului la cumpăna dintre ani? Desigur, există şi dintre aceia care-şi doresc un ruj, o pălărie, o beţie de pomină sau chiolhan straşnic… sau arivişti care gîfîie după şefie, după încă o casă la cele trei sau şapte sau şaptesprezece, încă o maşină, încă un amant sau o amantă… Sau şi mai imbecil: „să-i moară capra vecinului” sau chiar vecinul… Dar ăştia sînt neoameni, aşa că dorinţele lor le-aş presăra undeva într-o gaură neagră galactică, acolo de unde nu se mai scapă în nici un chip.

Deci – nu ar trebui să conteze, nici aceşti oameni şi nici dorinţele lor meschine, ticăloase sau chiar înduioşător de naive, cînd esenţialul, adică Esenţa scapă.

Dar cine sînt eu ca să judec? O face, evident, El, Istoria şi Timpul. Aşa ca-ntotdeauna.

Stela-Maria IVANEŞ

P.S. La ceasul cupei cu vin de la miezul nopţii Anului Nou poate ar trebui să reflectăm o secundă la ideea atît de adevărată că Viitorul începe, întotdeauna, azi. Şi cu tine.