La Crucea Iancului, cetatea îngerilor

„Di la Crucea Iancului mai meri vreo doi-tri kilometri. Să vede biserica, di la Cruce. Meri tăt nainte. Este un drum care face la dreapta, da’ să n-o iei pă drumu´ ala, să meri la stânga și apoi tăt ´nainte”.

Așa țin minte că îmi spusese un sătean, când am întrebat cum să ajung la mânăstirea de la Mărișel. Am terminat de urcat drumul care vine din cel care leagă Belișul de Poiana Horii și cotesc imediat la dreapta, spre monumentul Crucea Iancului. Merg tot înainte. Un pic, asfalt, apoi drum de țară. Deocamdată, circulabil. Mai apoi, din el un drum face la dreapta. N-ar intra nici tractoarele pe acolo. N-o iau la dreapta, așa mi s-a spus.

Merg înainte și tot merg. Drumul devine tot mai îngust, pădure de o parte și de alta. Mânăstirea e pe un platou, ar trebui să urc, dar eu cobor. Nu văd mânăstirea, încă. Poate, din cauza brazilor.

Merg încet înainte și tot merg. Drumul e din ce în ce mai prost. În loc să urc, cobor. Oare n-am greșit drumul?

Iubi-Te-voi, Doamne…

Ar fi trebuit să ajung de mult la mânăstire și eu încă nici n-o văd. Vine o mașină din față. Un microbuz. Dacă nu opresc aici, cât mai pe dreapta, nu vom putea trece unul pe lângă altul. Opresc. Microbuzul, ca să treacă pe lângă mine, intră cu o roată în șanț. Se descurcă. Trece și, la semnalul meu, oprește. „Pe aici ajung la mânăstire?” – întreb. „Nu pe drumul ăsta trebuia să veniți. Era un indicator la intersecție, nu l-ați văzut?”. Nu, nu l-am văzut, pentru că de la drumul care venea din cel care leagă Belișul de Poiana Horii am cotit imediat la dreapta, fără să mai ajung la indicator.

Șoferul, plin de omenie, îmi spune să întorc mașina, unde pot, și să-l urmez, că mă așteaptă. Îi răspund că mă descurc, să nu stea după mine. El pleacă, dar văd că la câțiva metri oprește și coboară din mașină. Eu mă uit după un loc unde să pot întoarce.

Drumul este îngrozitor de îngust, oricât aș mai merge înainte. N-am ce face, caut să întorc acolo unde am întâlnit cealaltă mașină. În dreapta, pădure și prăpastie; în stânga, șanț adânc în care dacă intru, nu mai ies. Trag tare pe dreapta, virez stânga, maxim, merg înainte un sfert de pas, dau înapoi virând dreapta, maxim, apoi iarăși înainte, iarăși înapoi… Iubi-Te-voi Doamne, Vârtutea mea./ Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu. Cred că am uitat player-ul pornit. Dau să-l închid și… n-am ce. Cântecul se repetă iar și iar. În mintea mea, doar.

Învârt volanul ba în stânga, ba în dreapta, cu piciorul tremurând pe pedală. În dreapta prăpastie, în stânga șanț. Întotdeauna când vrei să ajungi la locurile sfinte trebuie să treci prin încercări, îmi spun. Asta este încercarea mea. Iubi-Te-voi, Doamne…

Stânga, dreapta, stânga, dreapta… Am reușit să întorc mașina, fără să mă prăvălesc în prăpastie. Iubi-Te-voi, Doamne/ Domnul este întărirea mea şi scăparea mea…

Aproape, mă așteaptă șoferul microbuzului. „V-am așteptat, că´ m-am temut că o scăpați”. Despre mașina mea este vorba. Se temuse că o scap, cu mine cu tot, în prăpastie. Nu-i spun că eu m-am temut și mai tare.

O ia înaintea mea și îmi face semn să-l urmez. Mergem înainte, el în față, eu după el. La un moment dat, o intersecție. Un drum spre dreapta, o scurtătură, trebuie să ne scoată în drumul spre mânăstire. Microbuzul coboară încet pe drumul abrupt.

Mă iau după el și după doi metri îmi pare rău. Aș da înapoi, dar nu mai pot. Drumul e de tractor, abrupt rău de tot și săpat de viituri. Merg ca și cum aș merge pe bârne: un pic dacă o iau mai la stânga sau mai la dreapta risc să rămân cu mașina suspendată sau să se spargă ceva de dedesubt… Mașina mea nu e mașină de teren, cine m-a pus…

Iubi-Te-voi, Doamne… Mașina tremură, motorul fierbe. Cobor cu piciorul tremurând pe pedală. Să n-o scap! Domnul este întărirea mea şi scăparea mea… Cobor ca și cum aș coborî pe sârmă. Încă o jumătate de metru, încă un metru… Merg și opresc și iar merg și iar opresc. Gata! Am ajuns în drumul spre mânăstire! Fără să fi frecat mașina! Șoferul microbuzului, plin de grijă, mă așteaptă: „M-am temut, iară´, să nu o scăpați!”. N-am scăpat-o. Iubi-Te-voi, Doamne!

Mai apoi, drumul spre mânăstire, drum de țară, cu gropi și cu bălți după ploaie, ici și colo, mi se pare pistă de decolare pentru avioane. Las în urmă, în stânga, colibele păstorilor și intru în pădure. De data asta drumul chiar urcă. Urcă și cred că ajunge până la Cer. Ba nu, se oprește un pic mai jos, acolo unde, pe un platou, „departe de lumea dezlănțuită”, dar și „la răscruce de vânturi”, se înalță, semeață, biserica Mânăstirii Crucea Iancului, de la Mărișel, înconjurată de chiliile maicilor. Trei corpuri de chilii, trei scuturi în calea vântului. Va mai fi ridicat și un al patrulea, pentru ca Cetatea Ortodoxă a Iancului sau Cetatea Brâncovenilor, de la Mărișel, să fie întreagă.

Opresc mașina, care fierbe. În fața mea, venind agale, o măicuță în vârstă, sprijinindu-se de brațul alteia, mai tinere. Maica cea tânără ține în mână o carte de rugăciuni din care citește, pentru cea vârstnică, cu voce tare. Mi se pare că am intrat într-o poveste. Sau în altă lume. Sau într-un alt secol.

Deasupră-mi, un fâlfâit de aripă. Îngerul, oare? Nu, nu e Îngerul, e doar unul dintre porumbeii părintelui duhovnic, scăpat din porumbar…

„Doamne ajută! Maică, știți, eu sunt de la ziar… Aș vrea să scriu, cândva, despre mânăstire, dacă… îngăduiți…Dacă mă primiți…”. Asta e tot ce reușesc să scot din mine, oprindu-mă în fața celor două maici care mi-au apărut înainte.

Abia atunci remarc ce tare îmi tremură piciorul drept, cu care am ținut în frâu mașina. Ce tare îmi tremură mâinile cu care am strâns volanul. Ce tare îmi tremură glasul. Abia atunci înțeleg că drumul (primul drum) spre mânăstire a fost o încercare și că mi-a fost frică. Frică pe care mi-am învins-o repetând, inconștient, în gând, psalmul.

„Doamne ajută! Sigur, scrieți. Vă primim” – vine răspunsul din partea maicii cele tinere.

Facem un schimb de numere de telefon, fără să aflu, atunci, că maica cea tânără, Casiana, cu care am vorbit, este tocmai maica stareță.

Intru în biserică și mă rog lui Dumnezeu ca data viitoare, când voi veni la mânăstire, să vin pe drumul cel bun, pe drumul cel drept…

Iubi-Te-voi, Doamne… Am să mă întorc…, ca să scriu…

Când stelele n-au răspuns, au răspuns îngerii

Și chiar m-am întors. De data asta pe drumul drept, cel din stânga, paralel cu drumul care duce spre monumentul Crucea Iancului.

După ce am urcat din drumul ce vine din cel care leagă Belișul de Poiana Horii, de lângă crucea de la răscruce văd turla bisericii mânăstirii. Nu mă mai pot rătăci. Drumul îngust, de țară, printre brazi, urcă anevoios spre platoul unde se înalță mânăstirea. Înainte de mânăstire, în dreapta, un arhondaric în construcție. Apoi, pe platou, la viitoarea poartă, un clopot mare, deasupra căruia flutură, semețe, două steaguri tricolore. În față, grămezi de nisip și pietre și cărămizi și lemne. Și râpă. Oarecum în dreapta, biserica. De o parte și de alta a ei, chiliile, unele netencuite pe dinafară, cu grămezi de cărămizi și cu saci de ciment la uși. În spatele corpurilor de chilii, pădurea, coborând spre lacul Fântânele-Beliș. Cu urme de sălbăticiuni în ea, care adulmecă, noaptea.

Cerul a atât de senin, încât poți număra îngerii. Ca să-i numeri, însă, trebuie să fi învățat, înainte, să-i vezi. Sau măcar să-i asculți. Să știi să le auzi poruncile. Și răspunsurile, la rugăciunile tale.

Observatorul astronomic de la Mărișel trimite mereu semnale către stele. Stelele încă n-au răspuns. Maicile de la Mânăstirea Crucea Iancului trimit mesaje către îngeri. Îngerii le-au auzit și au răspuns. Răspunsul e chiar în mânăstirea care se înalță, pe zi ce trece, tot mai frumoasă și tot mai semeață. Răspunsul e chiar în faptul că maicile au rămas acolo, pe munte, la peste 1300 de metri altitudine, în pofida tuturor încercărilor și greutăților. Cea mai vârstnică maică are 90 de ani. Oare, care dintre noi, cei tineri încă, ar avea curajul să-și ia viața de la capăt, venind dintr-un loc cu curent electric, apă curentă și tot confortul, pentru a locui în vârf de munte, într-o pustietate, la lumina opaițului, fără apă la robinet, la foc cu lemne (câte sunt, dacă sunt!), într-o zonă inaccesibilă iarna, expusă zăpezii, viscolului, sălbăticiunilor?

… Maica stareță mă așteaptă. Mă primește cu aceeași dragoste cu care primești o rudă apropiată, pe care n-ai văzut-o de mult. Căutăm un loc în care să stăm de vorbă. Afară e vânt. „Și vântul îl laudă, în felul lui, pe Dumnezeu; de aceea, pe noi nu ne sperie”, îmi spune maica.

Mă gândesc la iernile care au trecut peste mânăstirea în construcție și la viforul care va să vină, la faptul că maicile vor ierna în chilii poate încă neterminate, că lemnele pe care le au poate că nu le vor fi îndeajuns, că drumul spre mânăstire va deveni, poate, inaccesibil, peste iarnă, că apa din puț s-ar putea să înghețe, că lumina opaițului nu va ține în loc, noaptea, sălbăticiunile, și mă trec fiorii.

„Dumnezeu ne apără” – îmi spune (sau mi se pare că îmi spune?!) maica stareță.

Toate întrebările cu care am venit de acasă mi s-au blocat în minte. E atâta liniște de oameni aici, încât mi se face rușine să întreb cu voce tare. Poate că ar fi suficient să gândesc întrebarea și să aflu deja răspunsul. Parte din răspuns vine din însăși atitudinea maicii: munte de smerenie și modestie și umilință, pe muntele pe care se clădește lăcașul de rugăciune.

„Slavă Domnului, avem de toate. Nu ne lipsește nimic” – îmi spune, atunci când reușesc să îngân o întrebare despre iarna care se apropie.

„Nu ne lipsește nimic”… Ca să nu ai prea multe și să spui, totuși, că nu îți lipsește nimic, înseamnă să te bucuri și să fii recunoscător Cerului pentru puținul care ți s-a dat, gândindu-te câți, alții, sunt mai lipsiți decât tine și rugându-te pentru ei. Ca să spui, când nu ai prea multe, că nu îți lipsește nimic, trebuie să fii umil, să fii smerit, să fii atlet al lui Hristos.

Îmi amintesc ce îmi spunea, într-un interviu, părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru: „Mănăstirea este o școală de performanța, am putea spune chiar o universitate (…). Este o școală, un stadion, dacă vreți. Această sintagmă o folosea Sfântul Apostol Pavel, pentru că viața duhovnicească înseamnă luptă duhovnicească. (…) În mânăstire ies, din cel care optează pentru viața monahală, toate relele, pentru că în mânăstire se trăiește o situație limită. Ești pe linia întâi, cum am fi pe front. Iar omul în situații limită scoate din el tot ce are, și bune și rele”.

La Mărișel, situațiile limită încep chiar de la condițiile de viețuire.

***

Pornisem spre mânăstire cu o grămadă de întrebări în minte, dar liniștea de acolo topește, parcă, toată curiozitatea ziaristului. Răspunsurile vin, aici, de multe ori, din simpla contemplare a naturii, din adierea vântului, din freamătul brazilor, din cântecul păsărilor. Ești ca într-o vrajă care te rupe de lume, de gânduri, de îndoieli. Vrajă de dezvrăjire. Ba nu, nu vrajă. Dezlegare. Binecuvântare.

… Și totuși, am venit să întreb. Înaintea mea, în haine de lucru, maica stareță Casiana așteaptă…

Lecția muntelui

 – De ce ați ales tocmai acest loc pentru a ridica o mânăstire? e prima întrebare rostită clar și cu curaj.

– Părintele duhovnic Paisie Plic încă din copilărie și-a dorit să ridice un lăcaș spre slava lui Dumnezeu și pentru cinstirea memoriei înaintașilor noștri. Mulți ani s-a rugat să i se arate ce să facă pentru a putea duce la îndeplinire acest gând. Odată, se pregătea să vină în zona aceasta pentru niște lemne de foc pentru Mânăstirea Rimetea, la care slujea atunci. În noaptea de dinainte să ajungă aici a avut un vis, în care a văzut colibele păstorilor de la marginea drumului ce urcă spre platou. Mai sus de colibe era un țăran îmbrăcat în straie moțești, care avea chipul tatălui Sfinției Sale și ținea o cruce în mână. Acesta i-a zis: „Aici să fie locul de mânăstire!”.

Ziua, când a ajuns aici, a recunoscut locul din vis. S-a dus apoi la Înaltpreasfințitul părinte arhiepiscop și mitropolit Andrei, la care a găsit mult sprijin pentru ridicarea mânăstirii. La fel, a găsit sprijin la părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru, iar mai apoi de la oamenii din zonă.

– Când a început, efectiv, construcția mânăstirii?

– Piatra de temelie a fost pusă la 18 august 2015 și apoi am reușit, cu ajutorul lui Dumnezeu, până la 18 aprilie 2016, să ridicăm un corp de chilii și paraclisul, unde s-a slujit până am reușit să ridicăm sfânta biserică.

– Erați la Mânăstirea Rimetea din județul Alba, într-o zonă confortabilă, sub toate aspectele. De ce ați vrut să veniți aici?

– Acolo, în ultima perioadă s-au construit foarte multe cabane și pensiuni. Era foarte aglomerat și era multă tulburare. Ne-am dorit un loc mai liniștit, unde să fie mânăstirea ridicată. După visul părintelui duhovnic am văzut că Dumnezeu este cu noi și vrea cu adevărat să se ridice această mânăstire, aici.

– Locul acesta, pe care ridicați mânăstirea, este extrem de expus intemperiilor. Nu v-ați temut, când ați văzut unde o să viețuiți?

– Nu, deloc. Deloc, pentru că muntele te învață să fii luptător. Și chiar dacă vântul șuieră cu putere, noi considerăm că prin asta îl laudă pe Dumnezeu. La fel, brazii care se apleacă, păsările care cântă te fac să te simți mai aproape de Dumnezeu.

– Câte ierni ați petrecut aici?

– Una aici, chiar sus, la mânăstire, și una în sat, unde am stat până am reușit să ne mutăm.

– Cum a fost prima iarnă?

– Frumoasă. Nu ne-a speriat deloc. Am stat într-o căsuță pusă pe niște stâlpi și pe dedesubt bătea vântul. Îl auzeam cum bătea pe sub pat… Cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să trecem peste toate.

Maica zâmbește. Încerc să-mi imaginez o iarnă la Mărișel petrecută într-o colibă, deoarece colibă e cea în care au locuit maicile, până să se mute la mânăstire. O colibă „pe boace”, cum spun moții stâlpilor pe care sunt amplasate casele fără fundație. O colibă în care localnicii stau doar vara, când ies cu oile sau cu vitele la pășunat ori când muncesc la câmp. O colibă pe sub care vântul șuieră, iarna, ca trenul când ajunge în gară…

– Fără mâncare s-a întâmplat să rămâneți? întreb, și maica își pleacă privirea.

– S-a mai întâmplat, uneori… Dar până seara… Numai ne gândeam: „Doamne, ai milă de noi!”, și până seara venea cineva și ne aducea. Chiar în prima iarnă, cum am stat mai aproape de sat, veneau oameni cu câte un braț de lemne. Veneau, săracii, dimineața, cu laptele cald, cu o pâine într-un șervet… Și acum ne ajută. Oamenii din sat sunt foarte săritori. Când avem hram sau când e nevoie de ajutor la tăiat lemne sau la diverse lucrări, vin să ne ajute.

– Dintre cele opt maici, câte sunteți, n-a fost nici una tentată să „evadeze” de aici, din pricina frigului?

– Nu. Îl simți pe Dumnezeu, aici. Când condițiile sunt mai vitrege, îți pui nădejdea în El și atunci simți că e lângă tine.

– De sălbăticiuni nu v-a fost frică?

– Nu. Am văzut vulpi, iepurași, căprioare. Altceva n-am văzut.

– Când ați venit aici, ce au spus localnicii?

– La început au fost mai reticenți. Un bătrân chiar mi-a spus: „Maică, v-ați gândit bine? Cum o să iernați în casa asta, că bate vântul pe sub ea?!”. Ne-a întărit Dumnezeu… Ieșea fumul din sobă pe sus și vântul îl auzem pe sub pat, cât am stat în casa aceea pe stâlpi. Am stat acolo până în 2017, în iulie. De acolo veneam dimineața aici, unde era șantier, și plecam înapoi seara, târziu…

În timp ce maica povestește, eu refac în minte drumul de la încrucișarea de drumuri, de la monumentul Crucea Iancului și până la mânăstire. Trei kilometri dus și trei kilometri întors, pe un drum de țară, prin pădure. Plus încă vreun kilometru până la colibă. Câți, dintre noi, oare…?

– Nu aveți curent electric, nici apă la robinet…

– Cu astea e un pic mai greu. Avem un puț, la o adâncime de 60 de metri. Scoatem apă cu un generator trifazic și o păstrăm în butoaie. Cât timp este curent de la panourile solare, vine și apă la robinet… De spălat haine, spălăm cu mâna, deoarece curentul acesta e prea slab pentru mașina de spălat.

Maica zâmbește. O întreb care ar fi „prima prioritate” pentru mânăstire, gândindu-mă că va spune „curentul electric”. „Pictarea bisericii” – îmi răspunde, în timp ce o rază de soare coboară peste icoana Brâncovenilor, din altar.

Iancu și Brâncovenii

La Mărișel, aproape de Crucea Iancului, mânăstire cu hramul Sfinților Martiri Brâncoveni! Caut să-mi lămuresc nedumerirea și o întreb pe maica stareță:

– De ce ați închinat această mânăstire Sfinților Martiri Brâncoveni?

– Părintele Paisie are o mare evlavie pentru acești martiri. Piatra de temelie s-a pus după Anul comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni, iar în Mitropolia Clujului nu era nici o mânăstire cu acest hram. De aceea, Înaltpreasfințitul părinte arhiepiscop și mitropolit Andrei a fost de acord ca mânăstirea noastră să fie închinată acestor sfinți martiri ai neamului românesc.

– Dar mânăstirii îi spuneți „Crucea Iancului”!

– Da, pentru că nu departe de mânăstire se află monumentul închinat eroului național Avram Iancu. În această zonă au avut loc trei bătălii în care Iancu, împreună cu moții și cu femeile din Mărișel au reușit să înfrângă armata maghiară. Și-au vărsat sângele pentru neam și pentru credință, pentru ca noi, astăzi, să ne putem ruga și să fim în credința ortodoxă. Lui Avram Iancu i se face parastas în prima duminică din luna iulie și este pomenit, totodată, la fiecare Sfântă Liturghie. La fel, este pomenită și eroina Pelaghia Roșu.

Maica stareță Casiana îmi vorbește despre martiriul Brâncovenilor și despre sacrificiul lui Avram Iancu și al Pelaghiei Roșu. Mi-i imaginez pe toți așezați la masă cu sfinții, într-o nesfârșită rugăciune pentru Țară și pentru Neam. Pe platoul de la Mărișel, cetatea îngerilor și masa sfinților…

– Cât timp petreceți, aici, într-o zi, în rugăciune? întreb, în timp ce imaginea cu Brâncovenii și cu Iancu rugându-se cu îngerii îmi rămâne vie în minte.

– La biserică sunt cam șase ore de rugăciune, dar avem și canon personal, la chilie, vreo două ore. În rest, avem ascultări, împărțite, pe săptămână.

– Cât trebuie să te rogi până să devii tu însăți rugăciune?

– Depinde de cum trăiești rugăciunea! Sfântul Serafim de Sarov spunea: „Dacă din inimă zici «Doamne miluiește» de două ori, poate să fie cât toată pravila ta”. Și părintele duhovnic așa ne învață, că orice cerem de la Dumnezeu, din inimă să fie, și atunci vom fi ascultați.

… La Mărișel, stelele n-au răspuns, încă, astronomilor. Maicilor le-au răspuns însă, la rugăciune, îngerii. Dovadă, mânăstirea ce se înalță, tot mai frumoasă și mai semeață, pe platoul de deasupra căruia veghează, cu îngerii, Iancu și Brâncovenii și moții, toți, care s-au jerfit pentru ca țara aceasta să rămână creștină și să rămână întreagă.

Mai este încă, mult, de lucru, la mânăstire. Biserica așteaptă să fie pictată, chiliile – să fie tencuite pe dinafară, văruite pe dinăuntru, podite, mobilate, arhondaricul – terminat și pregătit pentru pelerini… Mai trebuie ridicat un corp de chilii, trebuie ridicate ziduri de jur împrejur… Încă nu este curent electric, maicile scot apa dintr-un puț săpat la 60 de metri adâncime, drumul spre mânăstire e spălat, pe alocuri de ploi, și cu gropi… Va fi o iarnă grea, spun meteorologii, drumul spre mânăstire s-ar putea să devină inaccesibil, dar maica stareță zâmbește, spunând: „Dumnezeu ne apără”!

– De ce aveți nevoie, ca să treceți cu bine iarna asta? întreb, înainte de plecare.

– Mulțumim lui Dumnezeu, avem tot ce ne trebuie, îmi răspunde, zâmbind, maica stareță Casiana.

Ca să spui că ai tot ce-ți trebuie când ai atât de puțin, înseamnă să te gândești, întotdeauna, că sunt alții care au și mai puțin decât tine și să-i mulțumești Cerului pentru cât ți s-a dat. Iar din acest puțin, atât cât îl ai, să împarți și altora – flămânzi, însetați sau goi.

Este ultima lecție de smerenie, modestie și umilință pe care o primesc înainte să plec de la mânăstire, spre casă.

Deasupra pădurii sună un tulnic. Sunt îngerii, care cheamă moții la rugăciune… Sau, poate, moții, care îi cheamă pe îngeri… ACASĂ.

***

Cei care doresc să sprijine financiar Mânăstirea Crucea Iancului, de la Mărișel, au la dispoziție contul în lei al acesteia, deschis la Banca Transilvania: R086BTRLRONCRT0308723501.

M. TRIPON

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut