La ce crede UE că este bună agricultura?

The Daily Telegraph
La şapte ani odată, marile angrenaje uruitoare ale UE încep să se învîrtă şi apare ultima propunere de remodelare a PAC. În această etapă ne aflăm acum.

De obicei, procesul este de interes doar pentru agricultori, pentru primirea de subvenţii, şi politicienii eurosceptici, indignaţi de cost. Dar de această dată, în contextul creşterii preţurilor la alimente, PAC asumă o relevanţă presantă pentru oameni la ei acasă. Ascunsă în cadrul procedurilor oculte ale acestei piese excepţionale de Euro-obscurantism se află întrebarea: pentru ce este agricultura?

PAC a fost, într-un sens, un succes remarcabil. Pînă în 1990, a sprijinit producţia: acest lucru a cauzat distorsionări pe piaţă, cu rezultatul că a fost cultivat prea mult din unele culturi, excedentul făcînd obiectul unui dumping la subpreţ în lumea în curs de dezvoltare. Odată cu introducerea unui nou sistem, care le-a oferit agricultorilor o plată bazată exclusiv pe dimensiunea fermei lor, fermierii au putut lua propriile decizii comerciale cu privire la ce să cultive.

Ideea era că plata unică pe fermă ar fi dispărut treptat în timp. În schimb, s-au extins programele de mediu. Aproape 70% din terenul agricol din Anglia este într-un astfel de sistem şi drept rezultat a înflorit biodiversitatea.

Par să existe trei paliere ale reformei propuse de comisarul european pentru agricultură, Dacian Cioloş. În primul rînd, el vrea ca agricultorii să lase 7% din exploataţia lor necultivată, într-un număr de Puncte de Focalizare asupra Mediului. Pentru mulţi, aceasta sună ca o retragere din circuitul agricol, prin care un teren în “surplus” este scos din producţie. Intenţia Punctelor de Focalizare asupra Mediului este de a încuraja fauna sălbatică, iar ideea a fost salutată de Royal Society for the Protection of Birds (RSPB). Alţii obiectează însă că a lăsa pur şi simplu zone de teren abandonate este un instrument aspru. Mult mai bine este să se urmărească obiective specifice ale faunei sălbatice.

În al doilea rînd, agricultorilor care deţin terenuri arabile li se cere să planteze o rotaţie de cel puţin trei culturi, mai degrabă decît, de exemplu, grîu urmat rapiţă, aşa cum se întîmplă în prezent. Teoretic, acest lucru ar putea crea un teren mai biodiversificat, care necesită mai puţine îngrăşăminte şi pesticide. Dar agricultorii nu sînt convinşi, ei o văd drept mai multă microgestionare decît au sperat să aibă din partea Bruxellesului.

În al treilea rînd, plăţile vor fi limitate, astfel încît proprietarii de terenuri, cum ar fi Ducele de Westminster, vor primi un maximum de 300.000 de euro pe an. Nu este o surpriză. Dimensiunea medie a unei ferme din România nu este mai mare de un hectar. Marea Britanie are unele dintre cele mai mari ferme din UE. Limita este, aşa cum a spus un fermier, “un os de aruncat plebei”, care urmează să fie subiect de dezbateri aprinse în negocierile viitoare. Reforma nu va fi eligibilă doi ani. În politica UE, este o eternitate.

Totuşi, ca problemă pentru Europa, PAC rămîne uriaşă. Deşi 55 de miliarde de euro nu reprezintă o sumă atît de ameţitoare în comparaţie cu fondul de salvare grec, reprezintă 43% din bugetul total al UE. Susţinătorii subliniază că este doar un procent din cheltuielile guvernelor statelor membre. Dar agricultura este domeniul major al UE.

Unii fermieri sînt incerţi cu privire la etica de a primi o plată bazată exclusiv pe suprafaţa de teren pe care o deţin. Punctul lor de vedere a fost confirmat, din raţiuni cu o nuanţă mai politică, de ministrul agriculturii Jim Paice. Vorbind la un tîrg de produse alimentare în Germania, probabil că şi-a îndurerat gazdele declarînd: “Nu a existat niciodată un moment mai bun ca acum pentru a începe înţărcarea subvenţiilor pentru fermieri. Majoritatea fermierilor pe care îi cunosc ar fi mai fericiţi să-şi cîştige banii de pe piaţă decît să fie dependenţi de subvenţii, cu condiţia să li se ofere condiţii echitabile de comercializare”.

Plata unică pe fermă oferă o acoperire împotriva volatilităţii pieţei. Fără ea, agricultorul chibzuit ar fi tentat să nu planteze nimic, mai degrabă decît să rişte o catastrofă. Volatilitatea poate fi doar parţial pusă pe seama speculatorilor: ea reflectă, de asemenea, starea precară a stocurilor mondiale de alimente. O secetă în Australia poate face ca preţurile să crească vertiginos.

Dar nu numai preţul grîului a crescut, ci şi cel al combustibilului. Îngrăşămîntul cu azot intens consumator de energie a crescut cu aproape o treime într-un an. În mod ironic, acest lucru este parţial cauzat de preţurile mari la cereale, care încurajează mai mulţi fermieri din lume să cultive grîu şi prin urmare să cumpere îngrăşăminte. Crescătorii de animale din vestul deluros şi umed al ţării nu celebrează triumful “Regelui grîu”, ei pur şi simplu trebuie să plătească mai mult pentru hrana animalelor.

Agricultura este totuşi astfel: nu o industrie monolit, ci un mozaic de oameni de afaceri independenţi, toţi gîndindu-se la noi moduri de a transforma în profit activul costisitor care este pămîntul lor. Fiecare îşi găseşte propria cale. Dar publicul trebuie să accepte o zonă rurală care arată mai mult ca centura argentiniană de cereale fără sfîrşit decît ca mozaicul de garduri vii, crînguri, cursuri de apă şi iazuri.

Nu trebuie uitat nici faptul că restul lumii foloseşte seminţe modificate genetic; o piaţă liberă ar însemna că trebuie să li se urmeze exemplul. În contextul în care populaţia globală creşte, presiunea pe alimente poate face ca producţia să devină o mai mare prioritate naţională decît a fost după război.

Pînă atunci, interesele concurente trebuie echilibrate. Doar un singur lucru este cert: să mizezi pe terenurile agricole productive într-un moment de incertitudine, ar fi un păcat.