Nadia Comăneci aniversează 65 de ani – „Nimeni nu ştie când anume intră în istorie”

În Anul dedicat Zeiţei de la Montreal, Nadia Comăneci aniversează 65 de ani. Născută la 12 noiembrie 1961, la Oneşti, Nadia Comăneci a ajuns să schimbe istoria gimnasticii cu primul „10” olimpic, în 1976.

„Nimeni nu ştie când anume intră în istorie. Nu există manuale de specialitate în domeniu, care să-ţi spună cum să faci faţă momentului”, mărturisea ea în cartea „Letters to a Young Gymnast” (2003)/ „Scrisori către o tânără gimnastă” (2004), reeditată în 2026, la „50 de ani de la Zecele Perfect Montreal 1976”, la Editura Humanitas.

A început gimnastica în micul oraş care purta numele Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiind descoperită de antrenorul Bela Karolyi. Până la 14 ani, câştiga deja competiţii naţionale şi internaţionale, iar în 1975 impresiona la Campionatele Europene de la Skien.

„Mi se oferise şansa să alerg, să mă caţăr, să sar şi să ţopăi, şi am fost încântată de cum am intrat în sală. La paisprezece ani, când am câştigat Jocurile, îmi alesesem deja drumul. Făceam exact ce îmi dorisem.”, mai spune Nadia Comăneci în volumul de memorii amintit.

La Jocurile Olimpice din 1976, la Montreal, a obţinut primul „10” perfect din istoria gimnasticii olimpice şi a câştigat trei medalii de aur. La Moscova, în 1980, a adăugat încă două titluri olimpice, iar în total a adunat în palmares nouă medalii olimpice şi patru la Campionatele Mondiale.

„Pe ecran era o gimnastă cu părul prins în coadă şi breton des, tuns drept deasupra sprâncenelor. Avea gene lungi, nasul drept şi capul mic şi rotund. (…) Gimnasta a întins larg braţele la capătul bârnei, a făcut trei paşi ritmaţi, apoi şi-a luat zborul uşoară ca o pasăre, ba nu, ca o pană, şi a aterizat perfect, fără să se clatine. Corpul ei mic şi delicat s-a întins ca un arc în timp ce pe chipul ei calm se citea încrederea.”, reaminteşte un pasaj al cărţii „De dragul Nadiei Comăneci”, de Cho Nam-Joo (Editura Humanitas, 2026).

„Când echipa României a intrat în arena din Montreal pentru întrecerea olimpică propriu-zisă, noi, cu părul în coadă de cal şi costume albe ca zăpada cu paiete tricolore, nu mai eram echipa necunoscută dintr-o ţară mică de cine ştie unde.”, memora şi Nadia momentele de la Montreal.

„La paralele era perfecţiunea întruchipată. Îmi amintea de micii creveţi de apă dulce pe care îi vedeam când mergeam cu tata la râu. În razele soarelui reflectate de apă, creveţii străluceau ca nişte mici zâne de cleştar, de o frumuseţe ireală. Fetiţa cea energică şi-a luat avânt de pe bara joasă şi a sărit ca un crevete pe deasupra apei. Când am văzut cum a făcut o rotire largă pe bara înaltă şi de-acolo a sărit încolăcindu-se pe bara joasă ca o pală de vânt …”, descria personajul evoluţia Nadiei de la Olimpiadă, în romanul de ficţiune „De dragul Nadiei Comăneci”.

După retragerea din 1984, Nadia a fugit din România în noiembrie 1989, cu puţin timp înainte de Revoluţie, ajungând în Statele Unite, unde a cerut azil politic. A rămas acolo, s-a căsătorit cu gimnastul american Bart Conner şi a continuat să fie implicată în gimnastică şi în proiecte caritabile, devenind o ambasadoare a României în lume.

Imaginea sa s-a modificat considerabil de-a lungul timpului în literatura de memorii şi de analiză istorică. Nu a mai fost privită numai ca o mare campioană olimpică, ci şi ca un simbol al perfecţiunii, un produs al sistemului sportiv comunist, o adolescentă supusă presiunii performanţei, o victimă a supravegherii politice şi, în cele din urmă, o femeie care şi-a revendicat libertatea.

În volumul „Nadia” (Editura Sport-Turism, 1977), Ioan Chirilă, unul dintre cei mai importanţi jurnalişti sportivi români, construieşte un portret eroic, cu accent pe copilăria sportivei, muncă, talent, ascensiune şi performanţa de la Montreal. Nadia este prezentată într-o cheie aproape mitologică: copilul-minune care depăşeşte limitele sportului şi devine un reper naţional. „Nimic încrâncenat, totul zâmbet, graţie şi o hlamidă regală invizibilă. Nadia a fost un moment unic în povestea gimnasticii. Cu ea se încheie epoca de vis a gimnasticii. Tot ce urmează sunt mici capodopere tehnice cărora le lipseşte însă farmecul inegalabil al fetei din Oneşti.”, spune autorul lucrării.

În 2014, scriitoarea şi muziciana franceză Lola Lafon publica „La petite communiste qui ne souriait jamais”, roman apărut în România cu titlul „Fetiţa care nu zâmbea niciodată” (Editura Trei, 2016), construit în jurul Nadiei Comăneci, dar şi al privirii pe care Estul şi Vestul au proiectat-o asupra corpului ei. Pornind de la o documentare amplă a presei sportive occidentale, Lola Lafon vorbeşte despre fascinaţia manifestată faţă de corpul de copil al Nadiei, despre transformarea campioanei într-o imagine ideală şi despre momentul în care maturizarea ei a început să deranjeze această imagine, a explicat regizoarea Carmen Lidia Vidu, care coordonează un proiect dedicat arhivei documentare Nadia Comăneci.

Dvora Meyers, fostă gimnastă şi jurnalistă sportivă, evidenţiază performanţa Nadiei de la Montreal ca punct de plecare pentru o analiză a evoluţiei gimnasticii feminine în lucrarea „The End of the Perfect 10: The Making and Breaking of Gymnastics’ Top Score – From Nadia to Now” (2016)/ „De la Nadia până azi. Apariţia şi dispariţia zecelui perfect” (Editura Publica). Autoarea urmăreşte istoria sistemului de notare, de la consacrarea notei 10 la dispariţia acesteia în forma sa tradiţională, în 2006. Nadia este privită aici nu atât ca personaj biografic, cât ca un moment de cotitură în istoria sportului. Nota 10 a devenit un simbol cultural, iar fascinaţia pentru perfecţiune a influenţat modul în care publicul, arbitrii şi antrenorii au înţeles gimnastica.

La 20 aprilie 2026, Nadia a primit premiul pentru întreaga carieră (Lifetime Achievement Award) la gala Laureus World Sports Awards, desfăşurată la Madrid, iar la 9 iunie 2026, a primit o nouă distincţie pentru întreaga carieră, la MARCA Legend Awards, tot la Madrid. Aceste distincţii confirmă că reputaţia sa nu este doar una istorică: Nadia continuă să fie recunoscută în circuitul internaţional al marilor personalităţi sportive.

Pe 29 mai 2026, a avut loc la Bucureşti gala oficială „Nadia Comăneci – 50 de ani de la prima notă de 10.00”, organizată la Palatul Parlamentului, cu participarea unor personalităţi sportive internaţionale.

Pe 30 mai 2026, Nadia Comăneci a fost decorată de preşedintele Nicuşor Dan cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce, în cadrul unei ceremonii la Palatul Cotroceni.

La finalul lunii mai, a participat la Oneşti la competiţia internaţională „Nadia Comăneci – Perfect 10”.

În luna iunie, Nadia Comăneci a dat startul Crosului Naţional Ziua Olimpică de la Bucureşti şi a participat la Sports Festival, la Cluj- Napoca.

În iulie, a fost prezentă la Otopeni, la inaugurarea Sălii de Gimnastică „Nadia Comăneci”, iar în septembrie a participat la selecţia copiilor pentru cursurile gratuite de iniţiere în gimnastică organizate de Fundaţia Ţiriac.

„Pentru mine sacrificiul şi gimnastica nu sunt sinonime. Ele sa află la poli opuşi, pe două planete diferite, în două universuri diferite”, mărturiseşte Nadia Comăneci în cartea de memorii „Scrisori către o tânără gimnastă”. „De ce nu m-am retras pur şi simplu, când gimnastica a început să mi se pară obositoare. Încă n-ai înţeles cine sunt? Eu nu renunţ niciodată. Nu fug de frică din faţa vreunei provocări. Mai mult, mă reped înspre ea, pentru că singurul fel de a scăpa de frică este s-o sfărâmi sub picioare.”, mai spune marea gimnastă.