La CASA ARTELOR: MIHAI EMINESCU. „GENIU PUSTIU”

Galeria CASA ARTELOR a Fundaţiei Culturale CARPATICA din Cluj-Napoca a găzduit la mijloc de ianuarie 2013, de Ziua Culturii Naţionale şi cu ocazia împlinirii a 163 de ani de la naşterea Poetului Naţional Mihai Eminescu, o amplă manifestare culturală, care a reunit personalităţi ale culturii clujene şi naţionale, oameni ai artelor şi ai ştiinţelor, deopotrivă, un public larg, însetat de marea poezie şi interesat de permanenţa acesteia în conştiinţele româneşti. Cuvintele introductive ale moderatorilor – arh. Ionel Vitoc, preşedinte al Fundaţiei Culturale CARPATICA, respectiv Tiberiu Groza, prim-vicepreşedinte al Societăţii Cultural-Patriotice „Avram Iancu”, Filiala Cluj, director al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj – au pregătit intrarea în atmosfera de evocare solemnă, menţinută la cote înalte pînă la sfîrşit.

Calitatea intervenţiilor de la microfonul manifestării, datorate unor importanţi exegeţi şi cercetători ai vieţii, creaţiei şi universului eminescian, a fost una extrem de elevată, asistenţa sorbind, realmente, fiecare cuvînt, fiecare informaţie (şi au fost multe!).

În deschiderea evocării omagiale, criticul şi istoricul literar Prof.dr. Mircea Popa, preşedintele Despărţămîntului Cluj al ASTREI, a marcat traseul biografic al geniului eminescian, din zorii afirmării sale creatoare, pînă în anii bolii şi ai postumităţii. Printre ideile subliniate a fost marea diversitate, bogăţia şi consistenţa operei eminesciene, care a dus la proclamarea sa ca Poet Naţional, Geniu tutelar al poporului român sau la formulările apreciative pe care le-au dat Noica sau Iorga în sensul de sinteză a sufletului nostru naţional. A fost subliniată cu precădere profunzimea ideilor sale novatoare din poezie, publicistică, dramaturgie şi din alte domenii afine, pe care Eminescu le-a străbătut cu o dorinţă de cunoaştere cu totul specială, întrucît, aşa cum o dovedesc manuscrisele sale, acestea sînt foarte bogate în însemnări cu caracter economic, filosofic, politic, din domeniul ştiinţelor exacte (astronomie, fizică etc.); la fel ca şi Caietele publicate de curînd, într-o ediţie facsimilată, de Academia Română, unde profunzimea investigaţiei sale este indubitabilă. Profesorul clujean s-a mai referit şi la etapele prin care opera poetului a fost restituită, depunerea manuscriselor sale la Academia Română de către Maiorescu ridicînd valoarea postumelor eminesciene la un grad de valorizare subliniat de Ion Negoiţescu mai tîrziu.

Reputatul istoric literar dr. Rodica Marian, cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca, comentînd pe tema „Noi interpretări ale Luceafărului”, sublinia că exegeza dinamică a Luceafărului din ultimii 35 de ani demonstrează cît de viu este Eminescu încă şi cît de adîncă este „taina” marelui poem. Ceva din misterul perpetuu al acestui text s-ar putea explica, prin interpretarea din cărţile Rodicăi Marian, conform căreia „opoziţia – considerată clasică – între etern-efemer din fundamentul filozofic al <Luceafărului> se dovedeşte a fi (prin argumente semantice din textul antum şi din variante mai ales) o antiteză între veşnicia increatului şi eternitatea formelor efemere, acestea din urmă înscrise în timpul circular al lumii create: <Dar piară oamenii cu toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni>…<Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăşi soare// Părînd pe veci a răsări/ Din urmă moartea-l paşte/ Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte>. De asemenea, valorizarea axiologică a absolutului, a înaltei simţiri, ca atribut exclusiv al figurii astrale (Luceafărul ca personaj) din poem se schimbă definitoriu dacă se pune accentul semnificativ necesar pe paradigme ca <farmecul sfînt> şi <dorul de moarte>, de altfel chei de boltă în lirica eminesciană, care apar în textul poemului exclusiv în <vorbirea> Cătălinei şi apoi a lui Cătălin: <farmecul luminii reci>, <visul din urmă>. Răsturnările de perspectivă în reinterpretările <Luceafărului> au fost începute de C. Noica în 1978, prin accentul de sens pus pe nefericirea ontologică a geniului şi salvarea de puţinătate sufletească a tinerei fete de împărat, care este statornică şi senină în iubirea de absolut. Consonante cu aceste schimbări în semnificaţia profundă a poemului sînt scrisorile trimise de poet Veronicăi Micle şi aduse la lumina tiparului prin publicarea corespondenţei inedite Mihai Eminescu – Veronica Micle de Cristina Zarifopol-Illias în anul 2000’’, a spus, între altele, dr. Rodica Marian.

Despre Fiinţa Limbii Române şi Sindromul Grama a conferenţiat poetul Horia Bădescu – eseu de rară frumuseţe din care spicuim: „Cu ani în urmă şi timp de mulţi ani, la fiecare mijloc de ianuarie, Geo Bogza desemna pe harta celestă, cu peniţa unui plop, chipul Luceafărului. Pe care ni-l trimitea nouă, prietenilor lui, să ne-aducem aminte. Să ne-aducem aminte de cel niciodată uitat şi de neuitat niciodată. Să ne-aducem aminte de noi înşine, dacă vrăjmăşiile lumii şi vremurilor ne-ar fi spălat creierul de amintirea a ceea ce sîntem. Să ne-aducă aminte ce nevoie avem de el. Căci, iată, nu puţini sînt aceia dintre noi care se întreabă ironic ce nevoie mai avem de Eminescu. Întrebare inutilă, întrebare fără sens. E ca şi cum te-ai întreba de ce mai ai nevoie de aer ori de apă ori de iubire. Sau cum te-ai întreba de ce mai ai nevoie de limba română. Mai ales de limba română.(…) Şi iată că întrebîndu-te despre fiinţa fiinţei tale, despre fiinţa limbii române adică, la capătul întrebării îl afli pe Eminescu. După cum, întrebîndu-te despre Eminescu, la capătul întrebării afli desăvîrşita fiinţă a limbii române. Aşa cum ne-a dat-o el. (…) Şi dacă este adevărat că zeii au chipul acelora care cred în ei, atunci nu poţi decît să rămîi în uitare de sine privind chipul limbii române: chipul lui Eminescu. (…) Dacă nu poţi construi, distruge! Dacă nu poţi crea, huleşte! Dacă statura îţi este măruntă, agaţă-te de pulpana unui uriaş! Calomniază-l, terfeleşte-l, arată-l cu degetul… Aşează-ţi pe chip masca viclean-sceptică a îndoielii! Seamăn-o! (…) E singura şansă de a fi refuzat uitării. Căci, altminteri, cîţi şi-ar fi amintit de Salieri fără Mozart, de Caion fără Caragiale, de Grama fără Eminescu ? Istoria infamiei păstrează cu voluptate marile exemple. Şi nu numai ea”…

Istoricul Vasile Lechinţan sublinia că „e foarte important pentru istoria literară şi chiar pentru istoria românească, în general, să cunoaştem perspectiva pe care a avut-o marele poet nepereche al nostru asupra Revoluţiei Române din Transilvania, într-un moment în care acest episod important al devenirii noastre istorice este atacat de istorici maghiari şi străini (de influenţă maghiară) ca neprogresist şi reacţionar. Eminescu – aşa cum reiese din romanul Geniu pustiu – a avut o perspectivă uimitor de realistă şi de justă: românii au intuit momentul favorabil scuturării robiei de secole şi nu voiau ca această robie să fie înlocuită cu una etnică. Românii au aderat cu toată fiinţa lor la cauza naţională (Ioan, eroul din Geniu pustiu, s-a făcut <pribun>, Toma Nour i se alătură în baricadele naturale ale Apusenilor); apoi venerarea de către Eminescu a lui Avram Iancu, pe care-l numea „împăratul codrilor bătrîni şi al munţilor suri şi sterpi (care) aduna pe vulturii din visiunile lor stîncoase împrejurul flamurei româneşti”… Istoricul a încercat raportarea unor scene din romanul Geniu pustiu la evenimente reale din timpul Revoluţiei, explicînd că, probabil, orăşelul dintre Mureş şi Apuseni către care se îndrepta Toma Nour, care ardea şi tocmai era prădat de soldaţi, putea fi Aiudul sau Vinţu de Sus, dar tot istoricul semnalează o discordanţă istorică menită să clatine această supoziţie. Cît priveşte asocierea „Eminescu. Geniu pustiu” ca titlu dat unei manifestări culturale, dl Vasile Lechinţan a dorit să precizeze: „Pentru istoria limbii române, sintagma <Geniu pustiu> aparţine definitiv lui Eminescu. Nici un alt autor nu mai poate îndrăzni să o folosească într-o creaţie serioasă şi nici măcar un pamfletar, atît pentru vechimea ei, cît şi pentru respectul proprietăţii unui mare poet naţional. M-a surprins neplăcut că în ziua marelui Eminescu s-au ridicat voci care să afirme că asocierea „Eminescu. Geniu pustiu” dată unei manifestări culturale <nu sună bine>. Era vorba iniţial de comunicări pe tema romanului lui Eminescu. Nici aşa, spuneau unele voci, nu-i bine. Am rămas pur şi simplu perplex. O sintagmă de o nobleţe minunată, proprietate a unui mare poet, care include romantism, elevaţie spirituală, acţiune pentru un ideal românesc, viaţă intelectuală, erou pozitiv de la 1848 din Transilvania, destin transfigurat de încercările vieţii şi ale istoriei, iată, <nu sună bine>. Mă mir că s-a gîndit cineva că ar include şi ceva înjositor. Mă mir, mă mir, mă mir”.

A atras atenţia şi intervenţia, extrem de pertinentă, a dr. Gheorghe Funar, secretar general al PRM, preşedintele Filialei PRM Cluj, avînd ca temă Eminescu şi internaţionaliştii.

Actriţa Melania Ursu a dat citire cîtorva dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Eminescu, iar neîntrecutul Nucu Pandrea, doinitorul din frunză, a intonat, la rîndul său, în maniera-i originală şi, am putea spune, unică, piese muzicale celebre pe versuri de Eminescu. Scurte luări de cuvînt am mai consemnat din partea Prof.dr.ing. Pompiliu Manea, iniţiatorul şi amfitrionul Joii Culturale TEMCO – căruia iubirea de Eminescu i-a fost insuflată de ilustrul său profesor Augustin Z.N. Pop – şi a Prof.dr.ing. Emil Luca de la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară, devenit, recent, membru al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorge Ionescu-Şişeşti”, care a prezentat celor de faţă un impresionant volum (de 7 kg!), editat la Slatina, cuprinzînd toată creaţia poetică a lui Eminescu.

Încheierea a aparţinut renumitului cor ANTIFONIA al Academiei de Muzică „Gh. Dima” dirijat de maestrul Constantin Rîpă, care a conturat sonor cîteva din marile creaţii eminesciene, precum „Sara pe deal”, „Dona Sol”… Frumos, emoţionant final, aplauze meritate pentru toţi cei care şi-au dat mîna pentru a organiza un eveniment cultural de asemenea ţinută: Societatea Culturală CARPATICA, preşedinte arh. Ionel Vitoc; Societatea Cultural-Patriotică „Avram Iancu” – Filiala Cluj, care şi-a făcut astfel debutul cu dreptul în anul 2013, prefigurînd un bogat calendar de manifestări, precum şi Despărţămîntul Cluj al ASTREI, preşedinte Prof.dr. Mircea Popa.

La manifestările organizate în cursul dimineţii de 15 ianuarie la statuia poetului din faţa Teatrului Naţional, Fundaţia Culturală „Carpatica” din Cluj-Napoca a depus o frumoasă coroană de flori.

Dorinţa ca fiecare copil să înveţe măcar o poezie de Eminescu s-a constituit în legămîntul făcut de participanţi spre a fi dat mai departe. Dacă nu în fiecare zi, măcar în ianuarie şi în iunie să ne plecăm fruntea pentru a-l reciti pe Eminescu, „lîng-un foc de răstimp şi tăceri” unde „se încălzeşte în taină o stea”, cum zice inspirat, risipind metaforă după metaforă, un poet de peste Ocean, sau pentru a ni-l fixa definitiv în inimi şi în gînd, prin chiar glasul său: „Stelele-n cer/ Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Pînă ce pier” (Eminescu). Dovadă că popasul poetului prin anotimpurile româneşti e strîns ancorat de-aripi de stele, de ţărmuri de mare…

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro