La aniversare. Irina Petraş despre sine

 Când Irina Petraş, preşedinta (din 2005) a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, a împlinit 65 de ani, am scris un articol intitulat Doamna Irina Petraş – un Al. Rosetti al Clujlui, bazându-mă în această comparaţie nu doar pe talentul său de editor, ci şi pe generozitatea şi altruismul cu care îşi cheltuieşte timpul şi energia, pentru binele celor din jurul său (scriitori mai ales), pentru răbdarea cu care înţelege toate orgoliile şi sensibilităţile exacerbate ale confraţilor. Îmi încheiam articolul cu un citat din portretul pe care G. Călinescu i-l face ilustrului său prieten, Al. Rosetti, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent: „Cu un zâmbet etern, circulă în toate mediile, de la Curte la cafenea, din cercul academic şi politic în acela al tânărului scriitor proletar, suportând cu delicateţă infinită cele mai omeneşti insistenţe şi stabilind o punte prudentă între adversarii literari, adunându-i laolaltă în aceleaşi colecţii, păstrându-şi cu fineţă libertatea şi nerenunţând la producţia unora de dragul altora”.

 Ulterior, am citit cu mare voluptate şi profit intelectual amplul interviu pe care Irina Petraş i l-a acordat regretatului Alexandru Deşliu, Miezul lucrurilor. Convorbiri cu Irina Petraş, carte care ar trebui să fie citită de către toţi cei care doresc să cunoască mai profund o personalitate fascinantă şi cu totul singulară a literaturii române contemporane. Găsim în acest amplu dialog informaţii care îi conturează şi mai bine personalitatea. Voi aminti câteva în cele ce urmează.

 Inteligenţa nativă. În toţi cei 11 ani de şcoală a fost „eterna premiantă”, ceea ce îi crea şi un anumit disconfort: „Totdeauna m-am simţit vinovată pentru anonimatul la care titlul meu de premiantă eternă îi condamna pe prietenii mei cu performanţe sensibil egale”.

 Simţul practic, moştenit de la părinţii săi: „Consum mai ales ce fac singură, cu mâna mea. Adică, sunt puţine lucruri pentru care apelez la ajutorul altora”.

 Independenţa totală. Ca şi Ilie Moromete, se poate lăuda că a dus „totdeauna o viaţă independentă. Nu mă recunosc înrolată decât în comunitatea vastă a muritorilor.”

 Refuzul modei. „Nu mă las ademenită de ceea ce place tuturor. Cum cred în gusturi fin diferenţiate şi în diferenţe, mă ţin departe de moda ţipătoare, îmi plac lucrurile mai puţin răsunătoare, dar pe care le-am ales întrebându-mi atent preferinţele”.

 Pasiunea cititului şi a scrisului. „Sunt atât de veche cititoare – am învăţat să citesc pe la 4-5 ani, deci citesc de mai bine de o jumătate de veac! –, încât lectura îmi intră în definiţie şi nici nu mai sunt în stare s-o descriu în termeni de bine şi de rău, bun şi mai puţin bun”.

 Generozitatea cu care se dăruieşte altora. Ca profesor, editor sau preşedinte al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, se dăruieşte celor din jur fără condiţii („asta nu exclude generozitatea risipitoare cu care mă pun în slujba altora, fără speranţa vreunei răsplăţi, cheltuind timp, nervi, suflet”).

 Cunoaşterea mai multor limbi străine este şi o dovadă a inteligenţei unui om. Doamna Irina Petraş cunoaşte franceza, engleza şi italiana, din care a şi tradus (numărul volumelor traduse trece de 30 – eseu, proză, teatru, poezie etc.).

 Ateismul funciar, moştenit parţial şi de la părinţi: „Ana, mama mea, cea fără tată şi cu o relaţie extrem de laică şi flexibilă cu divinitatea, se căsătoreşte cu Ioan Pavel, cel rămas orfan de mamă şi despărţit definitiv de Dumnezeu, odată cu moartea ei (muriseră, ea şi ultimul fiu, Ştefan, fiindcă nu voise să lipsească, pe un ger năpraznic, de la biserică…)”

 Atitudinea lucidă în fata morţii, conştiinţa „muritudinii” (termen creat de autoare), care i se pare o „cale spre o trăire lucidă, omenească a timpului lumii”.

 Pactul realist cu posteritatea: „Am preţuit întotdeauna făcuturile omeneşti, urmele, ele sunt cele care îţi pot asigura pomenirea, indiferent în ce zonă eşti în stare să laşi urme. E singura formă de supravieţuire”.

 Ilie RAD