Justiţie sau “autoapărare”?

ILIE CĂLIAN

Parcă pe zi ce trece se întîmplă tot mai multe “evenimente” (cum le spune Poliţia) abominabile. Ne obişnuiserăm, după o vreme, cu încăierări, apoi cu bătălii între clanuri ţigăneşti – cu cuţite, topoare, săbii -, ba chiar cu unele agresiuni ale acestora asupra reprezentanţilor Autorităţii – de la primar la poliţist ori jan-darm. Însă, în ultima vreme, trăim, parcă, într-o ţară în care legea nu există, în care fiecare îşi poate face de cap după cum doreşte.

Nu mă refer la celebra temă a afaceriştilor “jmecheri” care fură din pix atît statul, cît şi cetăţeanul. Aceştia ţin seama, în ultimă instanţă, de lege: o cunosc, le este teamă de consecinţe şi îşi iau măsuri pentru a le ocoli. Mă gîndesc la oameni ale căror porniri şi acţiuni arată că nu-şi pun nicio clipă nici măcar problema existenţei vreunei legi – ca să nu mai vorbesc de un dram dc omenie. De la luptele cu topoare şi cuţite, agrementate cu mai no-ile săbii “ninja” s-a ajuns la utilizarea lejeră a armelor de foc. Şi nu mai este vorba doar de clanuri de hoţi, traficanţi de stupefiante şi “carne vie”, ci de persoane individuale, cărora le sare muştarul din te miri ce şi pun mîna pe pistol: un şofer iritat, un individ gelos ori unul pe care poliţia îl opreşte în trafic sau chiar unul pe care vor să-1 salte “mascaţii”. Desigur, din partea unuia ca acela din ultima categorie la care m-am referit, gestul nici nu mai miră foarte mult – ca act de disperare, dovedind nu doar iresponsabilitate, ci şi lipsa minimului calcul asupra urmărilor. Cînd, însă, oameni care, altminteri, par “aşezaţi”, cu o profesie respectabilă, pun mîna pe pistol şi împuşcă-n toate direcţiile, este normal să ne întrebăm ce se întîmplă în ţara asta.

Desigur, erodarea respectului faţă de autorităţi este mai veche şi nu se explică doar prin faptul că, secole de-a rîndul, auto-rităţile s-au ocupat mai cu seamă de constrîngerea cetăţeanu-lui şi mai puţin de protejarea lui. Sau, cel puţin, aceasta a fost percepţia generală. Însă, după 1989, într-o inconştientă generalizată, toate guvernele au consolidat – fără voia lor – mentalitatea conform căreia este mai uşor şi mai profitabil să încalci legea decît s-o respecţi. Începutul 1-a făcut chiar modul în care noua putere “revoluţionară” (indiferent de partide) a ignorat sau chiar a încura-jat furtul – evident, întîi furtul “de la stat”: distrugerea tuturor valorilor. În paralel – generozitatea cu care statul a închis ochii în faţa tuturor celor care ocoleau legea – de la furtul de fier vechi la furtul de proprietăţi ale statului. Din una-n alta, s-a ajuns – ca să fim în pas cu “lumea bună”, mai cu seamă americană – la o inconştientă “liberalizare” a utilizării armelor de foc de către persoane private – arme aşa-zise de autoapărare. De-sigur, se impune întrebarea: ce argumente serioase poate aduce un oarecare, pentru a invoca nevoia – absolut justificată – de a de-ţine un pistol pentru a se apăra. De cine şi pentru ce? Este mai mult decît evident că aceasta este o afacere care aduce multe be-neficii ilegale exact unor oameni care ar trebui să apere legea şi ordinea publică. Îţi vine să crezi că aceştia susţin utilizarea ar-melor de foc de către persoane private ca să aibă ei înşişi un “obiect al muncii” şi o sursă de cîştiguri ilicite.

Că există între poliţişti, jandarmi, vameşi, ba chiar şi prin “servicii” mulţi corupţi – cu asta ne-am obişnuit. Pînă la urmă, problema gravă este, totuşi, Justiţia (chiar mai mult decît făcătorii de legi din parlament şi guvern). Pentru că autoapărarea se justifică doar în lipsa Justiţiei. Cei din sistem spun că este firesc ca jumătate dintre oameni să fie nemulţumiţi de Justiţie, pentru că jumătate dintre “părţi” pierde, un proces. Justificarea este de o autosuficienţă jalnică (dacă este chiar sinceră). Necazul Justiţiei noastre este altul: exact aceeaşi “speţă” este judecată absolut diferit de la o judecătorie la alta, de la o curte de apel la alta. Am fost şi sînt “supărat” adesea pe încăpăţînarea unora din Uniunea Euroneană de a ne sîcîi cu te miri ce. Totuşi, nu mă pot reţine să nu mă întreb dacă nu cumva, cel puţin în ce priveşte “mecanismul” lor de supraveghere a Justiţiei româneşti, au cu prisosinţă dreptate.