Jurnalul – loc al memoriei

Apărute în anul 2018 la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, cele două volume de Jurnale, semnate de Valeriu Anania – întinse pe un larg cuprins temporal (1965 – 1995) îngrijite și prefațate de regretatul om de cultură, exeget inegalabil al operei înaltului prelat, profesorul Aurel Sasu – se înscriu în seria documentelor personale. Fiind vorba despre un jurnal intim, sau, cu expresia lui G. Genette, de „epitext privat”, nu știm dacă paginile au fost scrise cu intenția de a fi publicate cândva sau de a rămâne literatură de sertar.

Nevoia de a ține un jurnal și de a consemna aproape zilnic cu meticulozitate și subiectivitate/ obiectivitate tot ce se petrece în lumea interioară, dar și în afară, se traduce prin dorința lui Valeriu Anania de a păstra în rânduială propria ființă, sau, după cum se exprima prefațatorul, prof. Aurel Sasu, să deții „arta de a ști să-ți faci fericită singurătatea”, substantivul predilect al Jurnalelor, ce amprentează cu acuitate trei elemente: sinele, cotidianul și întâlnirea cu celălalt.

Jurnalele mai constituie totodată și un examen de conștiință în perspectiva duhovnicească a unui Ioan de Kronstadt, cu al cărui Jurnal duhovnicesc paginile lui Valeriu Anania prezintă frapante similitudini, mai ales în direcția prospectării dimensiunii fiziologice, dar și a universului legat de credință, de raportarea cu smerenie la Dumnezeu și la aproapele.

Sinele și singurătatea asumată

În Jurnale singurătatea apare de cele mai multe ori îmbibată de o stare de melancolie, însă față de crizele de singurătate și melancolie avute de M. Eliade (se remarcă multe înrudiri cu paginile jurnaliere eliadești) și subtil comentate în Jurnalul portughez și alte scrieri, vol. I (Ed. Humanitas, 2006), la Valeriu Anania ele sunt analizate cu un realism duhovnicesc comparabil cu al Sfinților Grigorie de Nazianz și Ioan de Kronstadt. Războiul nevăzut nu îl ocolește nici pe singuratecul din „cochilia” Văratecului: „Seara simt că-mi e frică de ceva… Obsesia întunericului”. „Nu pot lucra. Stare de depresiune. Frică de întuneric și singurătate” (p. 389, vol. I). Fără a se lăsa intimidat și copleșit de prezența răului, Valeriu Anania găsește alternativele: slujbele și îndelunga rugăciune, într-un solilocviu plin de discernământ: […] „Dacă-mi e frică de «el», înseamnă că sunt de partea ceastălaltă”. […] „Slujesc, în sobor, privegherea. Mă rog mult. Revenit acasă, stropesc totul cu aghiasmă” (p. 390).

Exacerbarea sentimentului solitudinii apare în notații precum, „duminică singuratică”, „prânz de unul”, „în casă cu mine însumi” (1978), prelungite în actul lecturii sau al scrisului literar: „scriu poezia «Falnică singurătate», citesc «Un veac de singurătate», citesc Gafița, «Lumină pentru cei singuri»”.

Urmărind etapizat însemnările lui Valeriu Anania, observăm cum singurătatea, pricinuită de pierderea ontologică a unei persoane dragi, răscolește profund eul diaristului. Este cazul episodului dureros al morții surorii sale, Lenuța, consemnat la 5 august 1985, secvență simptomatică pentru ochiul cititorului de a arăta că trecerea de la suferință la starea de scris are rolul de a masca ființa diaristului, în fapt, singurătatea prăvălindu-se peste sufletul său: 5 august „Glăvile. Deshumarea raclei cu osemintele părinților mei și ale Milicăi. Înmormântarea Lenuței”. 10 august „Văratec. Reiau lucrul pentru volumul jubiliar”. 18 august „Văratec. Zi de totală singurătate. Nu cobor nici la masă”. Aceeași stare o avusese diaristul, dar la o altă intensitate, în urma pierderii mentorului său spiritual, Patriarhul Justinian, când nota, la 28 martie 1977, că se simte „teribil de obosit (și sufletește)” (vol. I, p. 80).

Singurătatea dispare atunci când este vorba despre viața în veșnicie, după cum sugerează „visul” din anul 1986, amintind prin paralelizare, de „visul treaz” avut de Mircea Eliade și consemnat în Jurnalul său în 1957. „Văratec. Azi-noapte, un vis. Murisem. Dincoace: totul alb – în alb – trăiam bucuria perspectivei de a cunoaște incomparabil mai mult decât fusesem în stare «dincolo». M-am trezit cu sufletul luminat!” (17 martie 1986).

Aspectul vizual al priveliștii din sugestivul paragraf, pe care îl consider centrul de greutate al celor două Jurnale, ne dezvăluie, prin deschiderea gândului, esența teologiei eshatologice: sufletul învăluit în cunoaștere, lumină și iubire, așa cum apare înfățișat în 1 Cor 13, 1-13.

Dacă în primul volum (anii ’65-’85) persistă atmosfera livrescă (întâmplări, personaje, cărți citite, lucrul la dramaturgie, roman, poezie) și „nebuniile scriitoricești”, cu sintagma Margueritei Duras, care fac „să răsune singurătatea”, volumul al doilea, mai fluid și mai bine articulat, este axat prioritar pe intervalul de după Revoluție, cu accent pe atelierul biblic al lui Valeriu Anania și pe chestiunile administrative ale viitorului ierarh al Clujului. Ceea ce conferă  coerență  sinelui  diaristului se regăsește dincolo de literatură, care, abordată cu seriozitate și bucurie, reprezintă un mod de a fi, dincolo de exercițiul scrisului  și al lecturii cu pasiune, al meditației, al audierii muzicii clasice și vizionarea spectacolelor și a filmelor (mai ales a ecranizărilor după autori, precum Dostoievski, Faulkner, Cronin ș.a.), intercalate în țesătura zilelor, revelând peremptoriu imaginea unui suflet sensibil în credința lui Valeriu Anania, de un dinamism aparte. Această credință ancorată în Hristos face ca singurătatea diaristului să fie una asumată, luminoasă, cum ar spune  P. Neruda.

Cotidianul și pulsația zilei

Viața de zi cu zi e trăită de autor în trei dimensiuni: timpul liturgic, timpul istoric și timpul imaginar al literaturii. Paginile Jurnalelor surprind nu doar catalogul mișcărilor interioare, ci și atitudinea diaristului față de lucrurile ce-l înconjoară, receptivitatea la nou și la schimbările sociale și istorice, dovedind că autorul trăiește conștient prezentul. Valeriu Anania e atent la schimbarea anotimpurilor, chiar nostalgic: „Ninge… a nins toată noaptea”; „a venit primăvara”. Cotidianul nu devine acablant, diaristul știe să-i facă față prin precizie și siguranță. Valeriu Anania face însemnări despre banii încasați în urma predării unui manuscris (22 iulie 1965 „Am luat primul avans asupra Mioriței: 3973 lei. Rest de plată 1000 lei…”), banii cheltuiți pe haine, articole pentru casă, dar și pe instrumente de scris și pe hrană. Autorului îi repugnă lâncezeala, nepăsarea, de aceea îl vedem mișcându-se cu sprinteneală și în spațiul cotidian, ce implică numeroase și diversificate activități. Sunt notații cu o anumită semnificație, care evidențiază ordinea și simțul practic al diaristului, calități definitorii din postura de mai târziu, de arhiereu al Clujului.

Ritualul întâlnirilor

Jurnalele pun într-un particular relief ritualul întâlnirilor în cronotopul intim și istoric, întâlniri derulate pe axa de impresionantă amplitudine București-Văratec (cadru cu valoare paradigmatică prin poziționare și atelierul biblic și scriitoricesc, generând o întreagă lume de atmosferă, unde Valeriu Anania a trăit un fel de „existență imperială”, cu expresia aceluiași exeget, Aurel Sasu) și America-Europa.

Dacă volumele de Memorii și Corespondența cu George Alexe se bucură de prezența unor siluete ferm articulate, urmărite în multiple ipostaze, Jurnalele le transcriu telegrafic, păstrând însă emoția întâlnirii față către față, (cum este cazul revederii din 21 mai 1965, cu maestrul T. Arghezi, Ion Brad, Bănuță, Veronica Porumbacu ș. a.), și a unui mod unic de a vedea, de a privi oamenii. „Luciditatea ochiului”, îndelung exersată, înregistrează totul: de la timbrul vocii, gesticulație, la manifestări psihologice.

Întâlnirile alcătuiesc un evantai complex, de la figurile ierarhilor, preoților, scriitorilor, oamenilor de cultură, până la prietenii intimi și ucenicii apropiați inimii sale, singurătatea risipindu-se în voluptatea comunicării. Mărcile definitorii ale diaristului în întâlnirea cu ceilalți sunt sinceritatea, statornicia, dorința de a face binele, de a ajuta și mângâia, uneori chiar cu un sfat, respectul față de femeia din spațiul familial și cultural, dar și luciditatea și smerenia atunci când este vorba despre realizările personale, fie în plan literar sau bisericesc.

Concluzii

Jurnalele lui Valeriu Anania, rezumând atât de viu pluralismul trăirii arzânde, mizează nu pe rafinamentul estetic, ci pe autenticitate, formulă postulată de A. Gide cu privire la construcția jurnalului intim, de care, ține cont, se pare, și Valeriu Anania. Paginile diaristului, prin structura poliedrică, prin temperamentul vital al ideilor și acuratețea confesivă, s-ar încadra simultan în categoria jurnalelor spirituale, literare și psihologice, putând fi redate printr-o imagine admirată odinioară la Galeria Tate Modern din Londra: o funie impecabil împletită, ce ar constitui vocația lui Valeriu Anania de a vorbi despre lumea fizică în ordine metafizică (dar în același timp și o alegorie a literaturii), într-un loc al memoriei reprezentat de Jurnal.

Dr. Nicoleta PĂLIMARU