Jertfa Sfintei Liturghii

Ospățul euharistic al Sfintei Liturghii ne face părtași la viața dumnezeiască, unde Împăratul Cristos, Mirele sufletelor noastre, ni se dăruiește ca hrană spirituală, cu trupul și sângele Său și cu dumnezeirea și ființa Sa umană. După cum știm, Sfânta Euharistie este Taina Tainelor, deoarece, spre deosebire de celelalte șase Taine, aici primim nu numai harul sfințitor, ci pe Însuși autorul harurilor, pe Mântuitorul, sub aparența de pâine și vin. Acesta este un mister al atotputerniciei divine, mai presus de orice înțelegere, pe care însă îl acceptăm prin credință.

Sfânta Euharistie, Cuminecătura, este nu numai o Taină, adică un mijloc de sfințire, ci și o Jertfă, singura Jertfă a Legii Noi a creștinismului. La romani, spre exemplu, în ajunul unei lupte sau în prima zi după victorie, ori pentru a ispăși public o ofensă comisă față de divinități, se aducea jertfă. Se alegea un animal fără pată și se punea pe altar. Preotul rostea o rugăciune, apoi stropea victima cu apă curată, o tămâia și, cu o lovitură puternică, o sacrifica, iar carnea o distribuia spre consum celor prezenți. Care este semnificația acestui act? Animalul reprezintă ceea ce este mai prețios în creație: viața. Această viață a creaturilor Dumnezeu a pus-o la dispoziția omului încă dintru început. Jertfind-o, în semn de omagiu, lui Dumnezeu, omul vrea să spună: «Iată, viața și tot ce am, sunt ale Tale. Tu ești stăpânul meu absolut, și ca să-Ți dovedesc dependența mea totală și recunoștința pentru tot ce mi-ai dăruit, îți dăruiesc, în locul vieții mele, viața acestui animal, ca să se ridice la Tine ca acest fum de tămâie. Ți-o dăruiesc de asemenea în semn de mulțumire pentru toate binefacerile și ca ispășire pentru ofensele ce Ți le-am pricinuit folosind darurile primite nu după placul Tău, ci după poftele mele. Cred că această ofrandă exprimă mai bine omagiul meu decât o simplă rugăciune».

Iată limbajul, semnificația jertfei. Toate popoarele, oricât de primitive, au exprimat și exprimă prin jertfele lor sensul acestui omagiu adus divinității. În Vechiul Testament, cele mai semnificative sunt două: jertfa de pâine și vin adusă de Melchisedec, împăratul Salimului, ce prefigurează jertfa Sfintei Liturghii și jertfa Mielului pascal, semn al eliberării evreilor din robia egipteană, care prefigurează pe Isus Hristos, Mielul nevinovat, jertfit pe Cruce, jertfă anunțată cu sute de ani mai înainte și de profetul Isaia: «ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu și-a deschis gura Sa» (Isaia 53, 7).

Jertfa Crucii actualizată la Sfânta Liturghie, prin care omenirea întreagă a fost răscumpărată, este singura jertfă desăvârșită, capabilă să-l împace pe om cu Dumnezeu. În clipa când Mântuitorul a murit pe Cruce, toate celelalte sacrificii din Legea Veche își pierd valoarea, deoarece ele au fost doar prefigurarea jertfei de pe Calvar. De acum singura jertfă este Jertfa Sfintei Liturghii, adică Jertfa Crucii, actualizată pe toate meridianele globului zilnic, până la a doua venire a Domnului, pentru ca sufletele de pretutindeni și în toate timpurile să se poată împărtăși de harurile izvorâte din coasta Mântuitorului. Momentul culminant și esențial al Sfintei Liturghii este consacrarea, când roadele Jertfei de pe Cruce se revarsă asupra tuturor participanților care asistă și asupra acelora pentru care se oferă în mod special Sfânta Liturghie.

Ce consecințe decurg din înțelesul Sfintei Liturghii? În primul rând unirea noastră strânsă cu Cristos victima, care prin mâinile preotului se jertfește pentru noi Tatălui. În al doilea rând, pentru ca această unire să fie completă, trebuie să consumăm jertfa, adică să ne împărtășim cu Cristos. „Beți dintru acesta toți (…)”. În al treilea rând, întrucât Cristos este Capul Trupului Mistic, adică al Bisericii, care suntem noi, ca mădulare ale acestui trup, trebuie să participăm activ la aducerea jertfei, adică să ne rugăm împreună cu Capul și cu preotul care ne reprezintă, să ascultăm cuvântul lui Cristos rostit prin gura preotului, să trăim cu el diferitele momente ale Liturghiei, iar în clipa solemnă a prefacerii să ne oferim Tatălui pe noi înșine împreună cu Cristos, victima divină. Noi, care formăm un singur trup mistic cu Cristos, trebuie să ne rugăm sincronic, să avem aceleași gânduri, aceleași sentimente, o singură gură și o singură inimă, așa cum sună îndemnul: „Și ne dă nouă cu o gură și o inimă să preamărim (…)”. Liturghia este rugăciunea oficială publică, prin excelență, a Bisericii: os Ecclesiae, lingua Ecclesiae (gura Bisericii, limba Bisericii). Aici toți ne rugăm cu întreaga Biserică, pentru întreaga Biserică.

Liturghia nu este o simplă întâlnire cu Mântuitorul, ci o unire intimă, inimă la inimă, o împărtășire personală, o consumare a trupului Său, prin care însă, contrar pâinii cu care ne hrănim, nu El se transformă în noi, ci noi ne transformăm în El, suntem asimilați spiritual de El. Și fiindcă El se oferă Tatălui, înseamnă că și noi trebuie să ne oferim cu tot ce gândim, simțim și dorim, cu toate preocupările, dificultățile, suferințele și acțiunile noastre. Să-I oferim lui Dumnezeu întreaga noastră viață drept jertfă care să se consume ca prinos de laudă, mulțumire, ispășire și cerere. În felul acesta transformăm trăirea noastră într-o liturghie continuă.

Pr. Gheorghe NEAMȚIU

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut