Iustinian Gr. Zegreanu, Anotimpurile vieţii

Iustinian Gr. Zegreanu este descendentul unei valoroase şi cunoscute familii de medici transilvăneni, care, dincolo de preocupările lor terapeutice, s-au lăsat seduşi şi de frumuseţea cuvintelor, producându-se cu toţii în domeniul poeziei, domeniu pe care l-au ilustrat cu oarecare har şi ingeniozitate. La fel ca poeţii Văcăreşti, ei îşi trec unul altuia flacăra verbului şi a misiunii lui civilizatorii, încercând să ofere semenilor lor oaze de sensibilitate şi de de răsfăţ imagistic. Atât bunicul, cât şi tatăl au lăsat în urmă semne palpabile de trăiri idealizate, încât poetul de astăzi se simte obligat să le continue tradiţia şi menirea, coborând şi el ocazional în arena literelor, fascinat de magia alchimică a verbului care poate robi, înălţa,ilumina. Parcă simţind povara grea care apasă asupra sa, contemporanul nostru a ezitat mult mai mult ca predecesorii asupra drumului pe care să-l apuce, căutând şi adăstând în faţa modalităţii lirice care i s-ar potrivi mai bine, de la cântecelul timid şi plin de speranţă, la declaraţia patetică şi solemnă a unui discurs mai amplu şi mai obiectivat. De unde ezitările şi revenirile sale, ezitarea între inocenţă, credinţă şi înţelepciune. Dacă nu mă înşel au trecut aproape zece ani de la ultimul volum cu care a ieşit pe piaţă, Iustinian Gr. Zegreanu. Acest lucru poate să însemne ori sporirea exigenţei autocritice, a autocontrolului şi stării autoreferenţiale, sau, dimpotrivă, slăbirea încrederii în puterile proprii, tratarea creaţiei ca pe un hoby, recursul la cuvântul metaforizant doar în clipele de sărbătoare a sufletului. Pentru Iustinian Gr. Zegreanu cred că e mai aproape de adevăr această a doua ipostază, deoarece uşurinţa versificării poate deveni ea însăşi împovărătoare, la fel ca apelul la modele, la invazia livrescului, la formele împrumutate, care scurtcircuitează imaginaţia. Or, poetul din acest volum, intitulat destul de prozaic Anotimpurile vieţii (Avalon, 2017), a devenit posesorul unei lejerităţi versificate foarte periculoasă pentru munca pe text, pentru înlăturarea dominaţiei formei, pentru înlăturarea stărilor frivole şi a unui domesticism incolor şi inodor. Furat de mulţimea de clişee lirice aflate la îndemână, rostirea sa poetică devine un fel de transcripţie mimetică a stărilor sentimentale, care nu ating coardele paroxismului, şi a trăirilor cutremurate. Uzajul metaforismului elementar scade intensitatea stărilor autentice, impresia de repetiţie şi de deja vu, duce la rostogolirea unor vorbe sterile, golite de fiorul metafizic interior, de o discursivitate obositoare. Zecile de ipostaze în care e cântată iubita, declaraţiile stereotipe lipsesc pe cititor de intrarea în starea de graţie, de ipostazele unei împământeniri seducătoare, prin apelul la acea stare de diferenţiere care particularizează. Or, a veni în faţa cititorului de astăzi cu un discurs amoros rămas la gradul de comunicare al Văcăreştilor sau al paşoptiştilor, este o întreprindere care n-a antrenat deocamdată înţelesul cugetării shakesperiene „Cuvintele fără gânduri nu ajung la cer”. Rămase în zodia prozaismului declarativ, sentenţiile lirice ale autorului îmbracă formulări naive şi limbaj stereotipic care nu poate emoţiona: „Mi-a venit acuma rândul,/ Clipa aceasta, este clipa mea/ O dorinţă-ascunsă-n gândul/Ce străluceşte ca o stea.”(Clipa aceasta). Rod al unei concepţii supraevaluate despre rolul rimei în poezie, el renunţă la micul coeficient de a nu intra în tipare arhicunoscute, pentru a găsi cu orice preţ rimele care, în ultimă instanţă, omoară lirismul în loc să-l ridice la pătrat. Iată o mostră de prozaism: „Doamne, îmi pare rău/ Că nu m-ai ales pe mine să fiu al tău,/ Mi-ai dăruit o fărâmă de har/ Dar viaţa mea îţi dovedeşte că e în zadar” , căzând chiar în plină pastişă „Eşti visul meu dintâi cel mai frumos”. etc. Un vers bine ales cum ar fi „Hăituit de amintiri inoportune” e continuat la modul livresc „Mă oblig la o atitudine firească,/ Dar parcă sunt într-o altă dimensiune” etc. Autocaracterizarea „Sunt un produs al crizei generale/ Un ghişeu deschis non stop durerii tuturor” pare să fie valabilă, la fel ca un altul care ne-a rămas în memorie: „Fixat în desenul abstract al destinului”. Unui alt vers care ar fi putut oferi o confesiune viabilă „Târzie pocăinţă, cu aripi zdrenţuite” i se dă o replică la fel de palidă „Regretele nu sunt binevenite”. În acest fel „anotimpurile vieţii” care ne poartă pe drumurile de la Inocenţă la Credinţă şi Înţelepciune, e un parcurs cvasi-didactic de un neoclasicism epurat şi edulcorat, anunţând mai degrabă o criză a limbajului poetic decât o victorie asupra lui.

Mircea POPA