IULIU PÂRVU, AICEA, PRINTRE ARDELENI…

 Editura Napoca Star, 2011, 146 p.

În Argumentul care prefaţează recenta carte a criticului literar, Iuliu Pârvu justifică inspirat cuprinsul “compozit” al acesteia: studii şi articole despre opera unor scriitori ardeleni, publicate cu predilecţie în revistele clujene. Transilvănean fiind prin naştere, gîndire şi conduită, el demonstrează aceleaşi calităţi probate în cărţile anterioare: judecată echilibrată, gust estetic sigur, respectul valorilor aparţinînd deopotrivă clasicilor şi contemporanilor. Acestora le putem adăuga ceea ce numim “cîntăreală critică”, altfel spus putere de analiză şi disociaţie, toate ajutîndu-l să-l aşeze pe fiecare autor la locul lui.

Dintre autorii “clasicizaţi”, a scris despre Ioan Slavici, Aron Cotruş, Radu Stanca şi Emil Giurgiuca. Dintre contemporani, a comentat opere aparţinînd lui Teofil Răchiţeanu, Ironim Muntean, Teodor Tihan, Ion Maxim Danciu, Vianu Mureşan ş.a.

Cînd îşi exercită condeiul de critic, Iuliu Pârvu este dublat mereu de istoricul literar. De pildă, comentînd Un episod parabolă din romanul Mara al lui Ioan Slavici, aminteşte întîi cărţile înaintaşilor consacrate prozatorului. Apoi, criticul clujean demonstrează credibil ceva omis de către aceştia. Anume, hotărîrea lui Trică de a merge la Verbonc, înscriindu-se voluntar în război, gest surprinzător pentru cei din jurul său. Dar, pe plan naţional, gestul e menit să argumenteze, prin corelarea epicului din roman cu ideologicul din crezul scriitorului, ideea federalizării imperiului, pentru ca românii să ocupe astfel un loc respectat de mare naţiune, idee susţinută şi de alţi ardeleni.

În poezia lui Aron Cotruş, criticul identifică “o voce distinctă în lirica românească”. Respinge opiniile contestatarilor – în frunte cu G. Călinescu – şi merge pe pîrtia deschisă de Vasile Fanache, afirmînd că, după Lucian Blaga, Aron Cotruş este cel mai autentic poet expresionist. El a avut şansa că s-a născut la timpul său, debutînd în 1911, fiind menit parcă să “alunge duhurile femeieşti” din poezia românească a momentului. Prin vitalismul poeziei sale, se situează la antipodul celei bacoviene. Poet cu vocaţie bărbătească, el nu posedă organul receptării armoniilor clasice. Discursul liric curge în torente şi cascade, fiind considerat ardeleanul cel mai “neaoş”. Analizîndu-i cărţile (apărute între 1911-1937), criticul vede în poezia cotruşiană un reflex al peisajului transilvan, îi “citeşte” corect sentimentul patriotic, revoluţionar, prin excelente analize ale unor creaţii lirice şi, în special, a poemului Horia.

Aceeaşi putere comprehensivă o dovedeşte în receptarea poeziei lui Radu Stanca, considerat, cu îndreptăţire, “un modernist clasic”. Argumentează însemnătatea Sibiului şi a Clujului pentru poetul care “a avut atîta cultură, ca să evite epigonismul, şi atîta har, ca să compună capodopere”. Distinge trei formule baladeşti, trei voci alternative, în funcţie de perspectiva narativă: cea auctorială, încărcată de emoţie, cea a unui personaj celebru, care trăieşte o stare limită, şi vocea propriu-zis lirică. Analizîndu-i “baladele”, conchide că, după Lucian Blaga, Radu Stanca este cel mai modernist poet ardelean, e citadin pentru că filtrează emoţia prin idee. E modernist în sens ardelean pentru că e temperat, nu e furat de excese, şi e modernist clasic fiind sortit să dureze.

Ceilalţi scriitori (poeţi, prozatori şi critici), comentaţi în carte, ocupă planul secundar al literelor transilvane. Fiecăruia, criticul îi întocmeşte un medalion cuprinzător sau îi subliniază o qualite- metresse. Emil Giurgiuca e “poetul Podişului Transilvan”. Poeziei lui, din Anotimpuri, îi găseşte corespondenţe în creaţia muzicală a lui Vivaldi. Odată cu apariţia lui Ioan Alexandru, vocea lui se stinge, rămînîndu-i bucuria de a fi “premers” unui mare poet ardelean.

Teofil Răchiţeanu este “poetul absolut al Munţilor Apuseni”. Poeziile lui sînt “cîntece orfice în tonuri elegiace şi imnice, care induc o stare duminecală”. Deşi descoperă aici ecouri muzicale din Dosoftei, criticul îl include în direcţia expresionistă a neomodernismului anilor 60-70, alăturîndu-l lui Ioan Alexandru, prin poezia “neliniştirilor biblice”.

Cu aceeaşi generozitate, îi comentează pe criticii literari din aceeaşi generaţie cu el însuşi. Teodor Tihan e “stelistul” de vocaţie şi de sacrificiu, preocupat să pună în lumină valorile ascunse. Istoric literar de rară discreţie, T. Tihan şi-a modelat personalitatea după magistrul său spiritual, Perpessicius. De la el a “moştenit” pasiunea foiletonistului cu gust şi cultură., fără atracţia partizanatelor. Dacă magistrul a scris prea mult, discipolul a scris prea puţin!

Pe criticul de la Gînd Românesc şi Contemporanul, Ironim Muntean, Iuliu Pârvu îl defineşte drept cronicarul care se distinge printr-o onestitate ireproşabilă. Scrie despre cărţile potrivite gustului său (v. Meteorologia lecturii). Este criticul raţionalist, care ocoleşte “bîrfa” de cafenea şi nu se închide niciodată într-un “ţarc literar”.

Autorul cărţii – Aicea printre ardeleni – are o preţuire declarată pentru scriitorii care aparţin nord-estului transilvan. Aceştia, precum localnicii din bazinul someşan, se disting prin felul de a fi evlavioşi la sărbători, băutori de palincă “turbată”, “muncesc şi horesc frumos”, chiar dacă, la necaz, le scapă şi înjurături “neaoşe”. Dintre autorii comentaţi în carte, doar T. Tihan întruchipează cu brio tipologia umană aşa de pitoresc caracterizată. Cunoscîndu-l pe Iuliu Pârvu de vreo 40 de ani, eu cred că nici el nu se înscrie aici, fiind mai degrabă echilibrat în judecată, deloc viforos în manifestări polemice, rămînînd în primul rînd ardeleanul tolerant şi cuminte, predispus să-i ierte pe contemporanii săi pentru judecăţile lor strîmbe.

Vistian GOIA