„Iubirea și Occidentul”

Denis de Rougemont este cunoscut publicului românesc prin excelenta sa apologie „Partea diavolului”, care descrie excepțional jocul silogismelor care au îndepărtat din conștiința publică europeană credibilitatea forței demonice, transformând-o într-un apendice istoric și cultural depășit.

În prezent, sunt traduse și publicate în limba română foarte interesantele jurnale ale biografiei sale intelectuale. Cu toate acestea, opera sa cea mai reprezentativă cu care s-a remarcat în mod cert în rândurile istoricilor, filosofilor, filologilor și teologilor rămâne „Iubirea și Occidentul”. Acest eseu, totalizând peste 400 de pagini de lectură istorică profundă și fecundă, dezvoltă nașterea „iubirii-pasiune” ca pe un concept care a schimbat radical fizionomia amoroasă și religioasă a Europei medievale, cu consecințe vădite și poate pe nedrept uitate în ambianța dezbaterilor actuale. Această carte-reper a fost reluată cu destul succes sub penița lui Aurel Codoban în volumul „Amurgul iubirii. De la iubirea pasiune la comunicarea corporală” (Editura Idea Print, 2019, Cluj Napoca), unde îndrăgitul profesor clujean rescrie critic aceeași epopee conceptuală a iubirii trecând-o de data aceasta pe sub furcile caudine ale platonismului, freudismelor autoritariste și îndreptând discuția înspre corporeism (azi „nu mai căutăm sufletul pereche, ci trupul pereche”) și teoria comunicării ca paradigmă pentru volatilitatea relațională și identitară a zilei.

Să revenim însă la originala lucrare a gânditorului elvețian care ultima dată a fost publicată în limba română în traducerea Ioanei Cândea-Marinescu, cu o prefață de academicianul Virgil Cândea la Editura Univers, București, 1987. Rememorând lectura extrem de benefică a lui de Rougemont, descoperim o fascinantă punere în scenă a ce înseamnă înțelegerea lumii sub auspiciile gândirii religioase și în speță discutăm despre erezia bogomilismului (ivită la sud de Dunăre prin preluarea și dezvoltarea unui maniheism de sorginte iraniană), care transformă sudul Franței secolului al XII-lea în zonă catară. Atmosfera religioasă din epocă era departe de a fi așezată sau liniară, părând mai degrabă un conglomerat de influențe mai mult sau mai puțin salutare pentru pacea și prosperitatea erei. În aceeași atmosferă se înscrie literatura trubadurilor care certifică în opinia gânditorului invocat prezența ereziei.

Pentru cei afectați de fenomen, din care nu lipseau nobilii, doamnele de curte, clericii, cavalerii și poeții, lumea se împărțea între cei „desăvârșiți”, care trăiau dincolo de orice materialitate și legătură amoroasă, într-un univers intens spiritualizat, și „credincioșii” de rând ai ereziei, care deși împărtășeau frivolitatea materiei și concupiscența lumii, știau să recunoască și să respecte calea celor „aleși”. Oricât de atractivă sună descrierea ereziei, urmarea imediată este contestarea căsătoriei creștine care unea și unește contrariile oricăror sensibilități. În epoca menestrelilor, căsătoria avea însă și o puternică amprentă patrimonială, ceea ce făcea ca unirea celor doi să pară o afacere de succes mai mult decât o iubire reală.

Aceasta și altele au contribuit la nașterea „iubirii-pasiune”, adică materializarea catarismului într-o practică în care trubadurii și poeții de curte preamăreau dragostea pe care nu puteau să o aibă și cu cât o dorință era mai imposibil de făptuit, cu atât devenea mai dezirabilă, întrucât cel și cea implicați „pătimeau” prin neîmplinire, prin nerealizarea ei. Catarii au generat ideea că doar ceea ce dorești fără a obține (în mod concret, dragostea pentru celălalt) este dragoste veritabilă. În momentul în care atracția dintre doi îndrăgostiți devenea realizabilă, precum în doctrina creștină a uniunii consensuale unde Dumnezeu unește pe vecie două suflete într-o singură biografie, atunci – considerau catarii, și unii continuă să adere inconștient la aceasta – nu mai e dragoste. Reformulat: dragostea e dragoste doar în patima dorinței fără consumare. Evident, nu putem afirma sigur dacă practica vremii întreținea episoade accidentale de iubire pentru a relua și dezvolta ulterior alte pasiuni față de alte persoane, dar în mod subtil modernii au aderență față de astfel de desfășurări de forță și pentru că ulterior am acceptat donjuanismul și alte comportamente psihice ca structuri ale îndrăgostirii. Asta explică de ce 90% dintre romanele de dragoste sunt poveștile unor adultere.

Până la aceste ultime concluzii, cartea gravitează în jurul legendei lui „Tristan și Isolda” ca fiind cea mai reprezentativă punere în lucru a ereziei catare. De Rougemont explică pas cu pas mitul „iubirii pasiune” exemplificând cum dorința lor exista doar în conjunctura separării lor. În momentul când cei doi reușesc să fugă împreună în pădurea mitică, sabia va sta între cei doi în permanență ca semn al uniunii incomplete. După trei ani, cei doi se reîntorc la obligațiile lor sociale, iar dorința unuia pentru celălalt va reizbucni doar aflându-se în separație și în alte mariaje. Uităm deseori că acest uimitor fel de a iubi nu ne aparține nouă, celor de azi, ci s-a născut în secolul al XII-lea pe fondul unor interpretări religioase specifice. Volumul înregistrează dezvoltările literare europene ulterioare, precum și disoluția conceptuală a „iubirii pasiune” până la sentimentalismul ieftin și neconvingător al romanelor și filmografiei de azi. Romanțarea și psihologismul intrate în uzul iubirilor cotidiene nu pot face obiectul unor profunde sentimente, ci sunt doar triste dramolete de duzină.

Nu vreau să mă transform în lupul moralizator al subiectului, doar am semnalat că anumite partituri comportamentale sunt consecințele unui fel de gândire generalizat și inconștient. Anvergura intelectuală, profunzimea abordării și tonul degajat fac din amintitul volum o lectură esențială în decriptarea unei realități de a cărei origine nu am fost mereu conștienți, deși intuiam existența unor idei generatoare de structuri. Practic, nu putem simți în afara limitelor ideii căreia subsumăm („Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi”, Ioan 8, 32).

În încheiere, sper să vă bucurați de acest memento care subliniază anumite moșteniri în felul de a iubi. De fapt, o să închei gândindu-mă la Ana Blandiana care scria că în fața fiecărei căsătorii Dumnezeu face economie de îngeri: din doi îngeri pentru fiecare mire, Dumnezeu păstrează doar unul (al noii familii) pentru că cei doi îndrăgostiți sunt de acum una. Una și sfântă.

Dr. Adrian-Eugen TRUȚA

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut