Itinerar sacru. Expoziţia ieşenilor LILIANA şi VALERIU GONCIARIUC

 La diverse intervale de timp Muzeul de Artă din Cluj-Napoca perfectează manifestări expoziţionale menite să faciliteze o mai bună şi temeinică familiarizare de către iubitorii de artă cu freamătul creativ specific unor importante centre artistice din România. Iaşiul figurează firesc printre privilegiaţi, pentru că în acea prestigioasă urbe academică au activat şi activează nume cu rezonanţă în istoria artei româneşti. După nu îndepărtatele sinteze de creativitate de o remarcabilă factură propovăduite de maeştrii Adrian Podoleanu şi Liviu Suhar, înregistrăm astăzi bucuria de a ne întîlni cu doi exponenţi reprezentativi ai artei contemporane: Liliana şi Valeriu Gonciariuc. Aflaţi la vîrsta deplinei maturităţi, se manifestă cu o vitalitate prodigioasă în măsură să adauge unor opere distincte noi probe de fecunditate imaginativă şi originalitate artistică.

Desprinsă de implicaţiile unei prestante şi prodigioase activităţi didactice la vestitul liceu de specialitate “Octav Băncilă” din Iaşi, doamna Liliana Gonciariuc a găsit răgazul necesar abordării mai tenace a travaliului de atelier. Selecţia de 24 imagini integrate în expoziţia de la Muzeul clujean de Artă recomandă pregnanta vehiculare a unor modalităţi de expresie sintetice, capabile să eternizeze rezumativ un generos efort restitutiv. Dintotdeauna sensibilitatea artistei a fost fundamental brăzdată de reverberaţiile civilizaţiei arhaice româneşti, sesizabile în zecile de monumente şi argumente de sorginte rustică şi ecleziastă, restituindu-le efectul vibrant în sugestive mostre picturale. Recent însă, un fertil popas în superba oază de frumuseţe perenă pe care o degajă atmosfera din Ţara Haţegului, avea să-i potenţeze emoţia şi admiraţia pentru fascinantele vibraţii ce emană din însemnele ingeniozităţii constructive a minunate edificii medievale, din ritmica sacadată a bolţilor şi ancadramentelor, din solemnitatea şi patina frescelor, a zidirilor evocatoare de istorie seculară.

Cu nobilă discreţie Liliana Gonciariuc ne invită la un pelerinaj prin această lume fastuoasă, încărcată de taine şi iluminări, sugerîndu-ne o posibilă, momentană, statornicire în condiţia unei sacre reculegeri. Invocarea cu tranşantă ardoare a trecutului se constituie într-o sursă energizantă cînd traversezi un prezent incert , într-o perpetuă tranziţie. Şi gamele cromatice prioritar pastelate, în acorduri surdinizate de brunuri, ocruri şi alburi catifelate, încurajează acea senzaţie de respiraţie purificatoare în compania unor duhuri promotoare de consolatoare poetică existenţială. Amintim şi cîteva titluri consonante prin substratul lor metaforic cu fondul fluxului inspirativ: Intrare în labirint, Tărîm de piatră, Rugăciune, Densuş, Jertfelnic, În umbra tainei, Oglindiri, Trepte, toate tratate în variantă.

La rîndul său, Valeriu Gonciariuc şi-a întregit onorant biografia cu apreciate eforturi în direcţia stimulării vocaţiei tinerelor talente din mediul liceal şi universitar, dar mai ales a fost preocupat cu stăruitoare şi constantă acuitate de cît mai deplină valorificare a propriilor disponibilităţi creative. Impulsionat şi de zestrea unei solide culturi umaniste acumulate într-o primă specializare academică, absolvind mai întîi Facultatea de Istorie – Filosofie din Iaşi (în 1963) şi apoi Institutul de Arte Plastice din Cluj (în 1973) şi-a limpezit repede opţiunile, afiliindu-se cu certă distincţie, încă din anii ’70, confraţilor de generaţie: Dimitrie Gavrilean, Ion Gînju şi Liviu Suhar, prin aportul cărora arta ieşeană înregistra un plus de prospeţime şi fascinaţie, repercutat generos în albia artei contemporane. Le era comun în plan inspirativ o pasionată sondare şi valorificare a fundamentelor de trăire autohtonă, afirmîndu-se ca admirabili continuatori de spiritualitate românească, dar şi cu valenţe de universalitate. Cum era şi firesc fiecare şi-a plămădit şi cultivat amprenta limbajului personalizat pe criterii de viabilă modernitate.

Pregnanţa originalităţii picturii promovate de Valeriu Gonciariuc încă din faza iniţială a manifestării sale creative este confirmată de amploarea şi verva structurilor formale dispuse pe suprafaţa unor laborioase compoziţii: Carnaval – 1976, Prăbuşirea arlechinului- 1976, Alai nocturn- 1977, Noapte de august- 1979, Sărbătoare, Datini- 1980, piese care diversifică sugestiv valorosul patrimoniu al Muzeului de Artă Iaşi, inspirat şi eficient integrate în fizionomia actualei expoziţii itinerante. Se simte dintr-un început reala capacitate de a scoate motivul din sfera incidentului narativ, anecdotic, conferindu-i forţă sintetizatoare prin flux simbolic. Spaţiul compoziţional se animă de ingenioasa şi fluenta dispunere a siluetelor umane în economia unor imagini din care transpare o tulburătoare impresie de ritual, de ancorare a personajelor cînd în fastuoase ceremonii (Datini, Carnaval, Sărbătoare), cînd în stranii afirmări de plutire într-o irealitate feerică (Noapte de august, Alai nocturn). Se păstrează o dominantă cromatică, rece sau caldă, pentru a facilita desprinderea semnificaţiei simbolice a pretextului tematic. Se simte în totul pasiunea pentru sonoritatea unor acorduri profunde, cu sacral iz de frescă şi atemporalitate.

Treptat, cîştigul de experienţă şi încredere în sine îl propulsează sub incidenţa unor transpuneri străbătute de un accentuat tonus de gravitate şi nelinişte. Cum în actualitatea din România anilor ’80 se consemna tot mai vehementa imixtiune a regimului politic totalitar în datele existenţei curente, Valeriu Gonciariuc îşi consideră salvată condiţia de artist profesionist refugiindu-se către evocări desprinse din inefabilul univers mitologic cu atît de frapante contingenţe umaniste. Drept urmare, într-una din scene îl înfăţişează pe Phaëton, fiul lui Helios, zeul soarelui, victimă pentru că s-a lansat într-o aventuroasă escapadă cu armăsari înaripaţi pe bolta cerească, o alta face aluzie la posibila revenire la viaţă prin regenerarea funcţiilor vitale în Anabasis, pentru ca în Calea Inorogului să confere fabulosului animal capacitatea de intervenţie în stoparea răului posibil. Adînc pătruns de evidenţa inexorabilei treceri în veşnicie a fiinţei umane în cîteva scene invocă starea de solemn Priveghi, insinuează apoi clipa stingerii în Marea Evadare, dar cel mai adesea e stăpînit de însemnele pozitive ale vieţii, prefigurînd cu undă de umor bonom şi înţelept sarcasm – sentimentul Ispitei, iluminează un moment de armonie tandră în Pereche, pentru ca într-o scenă imaginînd o Bună Vestire să asocieze destinul a două tinere vlăstare feminine, plasate într-un peisaj exotic sub unda proaspătă a speranţei.

De decenii bune i-a devenit familiar şi definitoriu viziunii consacratului Valeriu Gonciariuc amplasarea motivelor ce interferau precipitate făpturi umane cu păsări, reptile, animale stranii, crîmpeie de vegetal şi peisaj luxuriant, sub vraja misterului nocturn. Tulburătoare iluminări selenare inundă suprafeţele procurîndu-ne bucuria unor incitante asocieri, descoperiri şi revelaţii. Sub tipic dicteu suprarealist ne simţim părtaşii unor stări de reverie şi misterioasă decantare, pentru ca uneori evidenţa impulsurilor negative ale trăirii să facă loc unei afilieri a reprezentărilor sub spectrul tensiunilor expresioniste. Chiar dacă devine prioritară poetica armonioasei fixări a datului existenţial sub nobila veghere a înţeleptei reculegeri şi împăcări cu vîltorile trecerii, nu puţine sînt şi ipostazele în care se infiltrează strigătul frapant ce recomandă raţională şi demnă asumare de destin.

Important şi semnificativ este că acest întreg bogat substrat ideatic şi afectiv se simte vehiculat sub impulsul unor riguroase şi evoluate criterii formale. Colorist din stirpea rară a făuritorilor de splendori şi nestemate, Valeriu Gonciariuc operează fertil şi dezinvolt cu armonizări în subtile valoraţii, fiind iubitor de ardenţe sau stingeri tonale pentru a face adecvat şi credibil fondul imaginativ. Se foloseşte la modul virtuos şi de expresivitatea conturelor, cînd ferm angulare, cînd sinuoase, asigurînd formelor cadenţe, fascinante curgeri şi interferări. În final a rezultat o creativitate ce particularizează o contribuţie rezistentă pe scara valorilor representative ale artei româneşti.

Negoiţă LĂPTOIU