Irina Petraş: Eminescu şi cîntarea veche

„Ah! îmi îmblă ades prin gînd o cîntare veche…”

De la bănuiala (întărită controversat de o uriaşă bibliografie) că între limba pe care o vorbeşti, limba maternă, şi modul în care priveşti lumea şi te situezi vizavi de ea cu trăsături unice şi inconfundabile există, indiscutabil, o subtilă, surprinzătoare legătură, se poate ajunge la încheierea că noi, românii, sîntem aşa cum sîntem şi fiindcă vorbim româneşte.

Limba e stăpîna noastră, credea Eminescu: „Nu noi sîntem stăpînii limbii, ci limba e stăpîna noastră”. Recunoscîndu-i autoritatea, Eminescu o numea „gingaşa şi frumoasa zidire”, adăugînd: „Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte – nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea în genere şi în amănunt care a predominat la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească” (ms.2275 B).

Înaintarea e posibilă fiindcă nimic cu adevărat omenesc „nu e gata ca o fotografie”, căci sînt „puteri constructive în noi”. Iar actualizarea lor se petrece în ritmul undei, cronotopul eminescian. Apa, aerul, pămîntul şi focul, iubirea, moartea, dorul, singurătatea, cîntecul însuşi urmează o traiectorie „ondolantă”. Ritmul eminescian se supune un-doirii, atît de plină de noimă pentru spiritualitatea românească. O simetrie bazată nu pe doi, ci pe unul sau altul, pe o stare între, tensionată, în cumpănă. Rătăcirea fiinţei – „Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?” – ar conduce înspre „balta de vise rebele” dacă viaţa n-ar accepta modularea prin ritm, prin muzică. „Psalmodica gîndire” îngînă muzica sferelor, prin metaforă şi ritm expansiunea psihologică aspiră infinitul. „Ochiul revoluţionar”, cel care, cu o vedere mai subtilă, vede mişcările şi purtările lucrurilor salvînd liniei drepte, amorfe spiritul, urechea atentă la plînsul din intermundii („De plînge Demiurgos doar el aude plînsu-şi”) şi la cadenţa nopţii romantice evoluînd sub lună, poezia însăşi sînt simţuri privilegiate: ele răsfrîng lumea fără a o consuma, într-o frîngere mai bună, creatoare.

Magia ritmului, îngînarea, e esenţială în „cosmosul muzical şi luminiscent” (Ioana Em. Petrescu) al poeziei eminesciene. În melosfera creată de poezie, cîntecul unduit, un-doit este instrumentul predilect al aşteptării în sensul de provocare aruncată lumii zgomotoase, surdă la sunetele esenţiale: „Şi orologiile bat – ( Dar nimeni mai nu le ascultă ( De vorbă multă, lume multă”. Fiinţa impregnată de cîntec („De cîntec este sufletul meu plin”; „Un cîntec bătrîn şi răscolind din fundu-i ( Sunete-adînci şi nemaiauzite”) „o undă e, avînd a undei fire”. Secretul ritmului eminescian ar putea fi acel „amestecă-n vorbe de miere ( Durere” – el însuşi ondolînd oximoronic pe marginea existenţei între contrarii a fiinţei.

Comunicarea între ipostazele eu-lui ca întruchipare plurală a spiritului universal – „în fiece om se încearcă spiritul Universului” – acceptă o complementaritate a lui eu şi tu în spaţiul erotic. El, în forma sa de plural, ei, are, cel mai adesea, nu sensul de colectivitate chemată să decidă asupra valorii lui eu)tu, ci de materializare a răului din lume, de alteritate făţiş potrivnică – „Ei văd icoana, înţelesul nu”. Cuvîntul, îşi aminteşte Eminescu, vine de la „conventus”, adică „adunare de oameni”. El este al Poetului şi al lumii, vamă şi vameş. Imaginea-gîndul-cuvîntul sînt, în viziune eminesciană, punţi către infinit, şanse ale nemărginirii. Punţi peste primejdii, cum le numea Ion Barbu.

Apelînd la studiul statistic asupra lexicului eminescian al Luizei Seche, constat că între primele 500 de substantive cel mai frecvent folosite 170 sînt feminine (lume, umbră, lună, stea, lumină, mare, privire, vorbă, gîndire, poveste, simţire, moarte, minte, rază, vreme, durere, lacrimă, carte, cugetare, cîntare, limbă, frumuseţe, idee, scrisoare, soartă, pustie, linişte, singurătate, depărtare etc.), 90 ambigene (suflet, vis, cer, pămînt, amor, lac, somn, rîu, cuvînt, val, vînt, gînd, dor, farmec, timp, cîntec, neam, sunet, înţeles, univers etc.) şi doar 40 masculine (ochi, nor, codru, tei etc.). Printre cuvintele cu o singură apariţie în poezia şi proza lui Eminescu, găsesc unele atît de profund „eminesciene”, încît aş fi pariat oricînd pe marea lor frecvenţă: alean, adormire, glăsuire, batere, cearcăn, înserare, prigonire, visătorie, larmă, izvod… Să foloseşti o singură dată un cuvînt al tuturor şi el să devină pe dată şi pentru totdeauna al tău, marcă personală!

Irina PETRAŞ