Iranul, bomba nucleară şi dreptul religios la minciună

Die Welt

Oricît de mult s-ar fi discutat în ultimii zece ani despre programul nuclear al Iranului, mereu iese la suprafaţă argumentul conform căruia armele de distrugere în masă şi mai ales cele nucleare contravin principiilor islamului şi tocmai din acest motiv s-ar afla sub interdicţie absolută în Iranul teocratic.

Drept martor-cheie al acestei “reţineri nucleare principiale” a fost invocat ayatollahul Khomeini, care, după venirea sa la putere în 1979, ar fi editat o “fatwa”, adică un decret pe marginea problemelor religioase. Cu toate acestea, o fatwa care să califice armele nucleare ca fiind în opoziţie cu normele islamice nu a existat niciodată. Nu există nici dovezi scrise, nici oameni care să fi auzit de ea: există doar oameni care “cică au auzit despre aceasta de la terţe persoane”.

Deja în 1984 Khomeini a ordonat elaborarea de arme chimice şi nucleare. Acest lucru rezultă dintr-un raport intern al conducerii iraniene, ajuns în posesia Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA), precizează Die Welt.

O altă dovadă a schimbărilor dramatice care au avut loc în politica nucleară iraniană şi care au fost determinate de Khomeini în 1984 o constituie activitatea guvernului iranian, demarată în 1985, în vederea asimilării tehnologiei de îmbogăţire a uraniului şi a stabilirii de contacte cu potenţiali parteneri de afaceri în domeniu. Potrivit informaţiilor deţinute de AIEA, încă în 1987 Iranul a achiziţionat de la contrabandistul pakistanez de materiale nucleare Abdul Qadeer Khan componente-cheie pentru programul de îmbogăţire a uraniului, inclusiv scheme pentru fabricarea de uraniu în scop militar.

În pofida faptului că în Iranul teocratic religiei i se rezervă un rol special, în luarea unor decizii importante interesele statului se află mai presus de dogmele religioase. Khomeini a expus acest principiu într-o serie de scrisori ce datează din perioada 1987-1988, adresate preşedintelui Khamenei şi Corpului de Străjeri ai Revoluţiei Islamice.

Faptul că guvernul Iranului insistă asupra retoricii sale antinucleare este explicat prin unul din principiile islamului şiit, potrivit căruia fiecare om care se teme pentru viaţa şi prosperitatea sa poate minţi oricît pentru a evita pierderile. În condiţiile în care guvernul iranian a fost mereu nevoit să se teamă de faptul că dotarea cu arme nucleare în conformitate cu interesele naţionale poate fi contracarată cu ajutorul unor puternice presiuni politice, sancţiuni sau intervenţii, negarea strategiei nucleare constituie “o minciună în scopul autoapărării”.

În acest sens, semnăturile guvernului iranian de sub diverse acorduri internaţionale, inclusiv sub cel privind neproliferarea armelor nucleare, nu pot fi luate de bune.