Iosif Viehmann, George Petri, De la opincă la ştiinţă

 La cei 85 de ani împliniţi de curînd (1 septembrie), specialistul şi omul de cultură Iosif Viehmann se poate socoti un om împlinit. Este sănătos, are o familie frumoasă, fiica sa şi a Alinei, aflată în Mexic, i-a dăruit de curînd o nepoţică. În acelaşi timp, activitatea sa neobosită de speolog, conferenţiar pe teme de specialitate sau de istoria jazzului a fost răsplătită cu mai multe recunoaşteri oficiale între care se numără calitatea de Cetăţean de Onoare al Clujului (2004), al oraşului Năsăud (2005), al comunei Gârda de Sus (2008), al comunei Rebrişoara (2008), şi mai cu seamă cu aceea de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Suceava (2011). Pentru un om care şi în clipa de faţă ţine cursuri universitare, scrie cărţi (a scos de curînd un curs de Protecţia mediului), se înhamă la tot felul de conferinţe şi acţiuni publice, sărbătorirea împlinirii vîrstei de 85 de ani a fost gîndită tot ca o reîntoarcere prin ani la munca de dascăl şi îndrumător de tinere talente. În acest fel a conceput cartea de faţă, ca un omagiu adus şcolilor năsăudene, acolo unde tînărul absolvent de Biologie şi-a început carierea didactică predînd la Şcoala Pedagogică din Năsăud, dar nu numai ca simplu transmiţător de cunoştinţe, ci şi ca formator de deprinderi practice, de natură a oferi elevilor săi posibilităţi de practicare a unor noi meserii, precum cea de fotograf sau de împăietor de animale. La Cercul foto deja existent, el a adăugat o nouă cameră obscură în vederea developării filmelor şi fotografiilor cu animale, a realizat o mică Grădină zoologică, dar şi un Laborator de ştiinţe naturale, în care i-a iniţiat pe cei 20 de elevi, membri ai acestuia, în tehnica împăierii păsărilor şi animalelor. În acest fel a reuşit ca lecţiile lui despre viaţa animalelor să nu se rezume la cîteva noţiuni vagi sau papagaliceşte învăţate, ci elevii săi să aibă posibilitatea de a urmări pe viu modul de trai şi de hrană al acestora, oferind copiilor de la şcoala sa o motivaţie, o preocupare şi un alt mod de a concepe relaţia cu Biosul. Aceste preocupări l-au făcut cunoscut şi prin faptul că multe din piesele realizate în cadrul Laboratorului au fost cedate gratuit altor şcoli şi instituţii de învăţămînt din ţară, spre a servi ca material didactic, iar elevii săi au beneficiat de nenumărate excursii în natură, cu scopul de a cunoaşte noi forme de relief sau a învăţa modul de explorare a peşterilor. Cu tinereţea sa contagioasă, Iosif Viehmann s-a dovedit un dascăl inspirat şi un educator destoinic, de care s-a interesat nu de puţine ori presa vremii. În cele din urmă, chiar savantul Emil Racoviţă i-a oferit, ca student, primele iniţieri în speologie, a avut bucuria de a-l primi ca membru al cercului său restrîns de specialişti, transferîndu-l în calitate de cercetător ştiinţific la Institutul de Speologie care funcţiona la Cluj, dîndu-i posibilitatea de a se afirma apoi în domeniul cel mai drag al vieţii lui, speologia, domeniu pe care l-a ilustrat prin numeroase cercetări şi descoperiri în peşterile Transilvaniei şi nu numai (după cum reiese din cartea sa Peşteri din România, 1961)), dar mai ales la Gheţarul de la Scărişoara, despre care a scris de asemenea cu multă aplicaţie şi dragoste. Filele cărţii ne oferă astfel posibilitatea de a descifra mai de aproape modul de lucru al cărturarului, felul în care şi-a conceput stilul de practicare a meseriei, „trecerea” şi „petrecerea” sa printre noi. Despre „inovaţiile” aduse de tînărul profesor au scris ziare precum „Rodna muncitoare”, „Făclia”, „Scînteia tineretului” sau „Gazeta învăţămîntului”.

La cartea pe care o oferă el astăzi cititorilor, intitulată romantic De la opincă la ştiinţă (Ed.Ecou, 2012), el îşi asociază şi pe unul dintre elevii săi de la Năsăsud, Gheorghe Petri, originar din satul Coşbuc (pe atunci Hordou), a cărui viaţă se împleteşte pînă la un moment dat cu aceea a profesorului său. N-am prea înţeles de ce sărbătoritul de acum nu a optat pentru formula mult mai simplă şi mai echitabilă de a-şi fi reconstituit singur principalele etape ale vieţii, chiar dacă ele n-ar fi depăşit această fază de început, cînd cercetătorul de astăzi şi-a dăruit priceperea şi energia micilor şcolari de la Năsăud, rezervînd pentru depoziţia elevului său un oarecare spaţiu într-o Addendă. Aşa cum a ieşit, cartea e un fel de compunere ciudată, care te obligă să faci un slalom ciudat printre texte pentru a-l descoperi pe sărbătorit dincolo de documente şi bogatul material ilustrativ. Dar, pentru cine îl cunoaşte personal pe Pepi, lucrul este însă explicabil, deoarece acea etapă frumoasă şi emoţionantă din viaţa sa, cea petrecută la Năsăud, a dorit s-o împărtăşească, înainte de toate, cu dragii lui elevi, cei pe care a avut bucuria şi plăcerea să-i îndrume în anii aceia şi al căror nume îl găsim într-un tabel întocmit spre finele cărţii. El a dorit astfel să arunce şi o mică săgeată învăţămîntului liceal de astăzi, cînd dăruirea profesorului la clasă este din ce în ce mai anemică, iar posibilitatea elevului de a se sălta „de la opincă la ştiinţă” a devenit o himeră în toată legea. Cartea octogenarului Iosif Viehmann pune în faţa cititorului de astăzi o icoană plină de nobleţe sufletească şi de dăruire pentru cauza generală a ţării şi poporului român, în mijlocul căruia a activat cu excepţională conştiinţă civică, cu debordantă energie şi putere de muncă, drept pentru care el rămîne pentru noi, şi nu numai pentru ucenicii lui năsăudeni, un exemplu de datorie împlinită, de consecvenţă şi tenacitate. În final, îndrăznesc să-ţi adresez în numele colegilor din redacţia revistei „Oraşul”: La mulţi ani, dragă Pepi!

Mircea POPA