Ion Simuţ

Ce mai poate face azi istoria literară?
(din argumentul volumului Vamile posteritaţii)

Evenimente la Uniunea Scriitorilor
Semnele bune ale anului care tocmai a început se arată la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România încă din primele zile ale acestuia: continuă Ciclul de conferinţe “Scriitorul în cetate’’, care a fost deschis de Alex Goldiş la ‘’Zilele prozei’’, pentru a fi continuat la ‘’Cluj05, dramaturgi clujeni’’ de Laura Pavel.  Joi, 10 ianuarie a.c., de la ora 12, la sediul Filialei, Ion Simuţ va vorbi despre Destinul istoriei literare. Dezbaterile vor avea ca punct de plecare cartea sa Vămile posterităţii, apărută recent la Editura Academiei Române.

  Ignorînd sau minimalizînd contextul actual, cineva convins că nu s-a schimbat mare lucru poate da un răspuns simplu la această întrebare, zeflemitor în banalitatea lui, dar îndreptăţit în principiu: istoria literară poate face azi ceea ce a făcut şi ieri –, adică să dea biografii, monografii ale operelor, sinteze de istoria literaturii, documente de epocă, revizuiri ale unor interpretări, opinii şi prejudecăţi etc., pe scurt: rescrieri ale trecutului literar în funcţie de o nouă viziune, mai deschisă, mai liberă, altfel argumentată. Nu am face în acest mod decît să dăm curs părerii lui Mihai Ralea despre critica literară, extinzînd-o: istoria literară îşi justifică existenţa în măsura în care este creatoare de puncte de vedere noi în raport cu o biografie, o operă sau o epocă literară ori chiar cu întreaga tradiţie a domeniului în cazul istoriilor literaturii. Într-adevăr, menirea principală a istoriei literare nu s-a schimbat, ea constînd în gestionarea şi transmiterea valorilor unei tradiţii cu o configuraţie mobilă, în funcţie de perspectiva actualităţii şi de interesele ei culturale.

Şi, totuşi, nu traversăm o criză a istoriei literare? Chiar nu s-a schimbat nimic în statutul acesteia, în obligaţiile ei faţă de trecut şi în relaţiile cu publicul? Evident că lucrurile sînt mult schimbate: nici tradiţia nu mai e aceeaşi, nici publicul nu mai e acelaşi ca în urmă cu zece-douăzeci de ani.
Dacă toată lumea e în criză, dacă literatura e în criză, atunci şi istoria literară e în criză. Nu avem motive (optimiste sau conservatoare) să credem sau să sperăm că nu e aşa, că nu s-a întîmplat nimic perturbator în crearea, difuzarea, receptarea şi interpretarea literaturii române şi a tradiţiilor ei.

[…]
Cîte ceva sparge, totuşi, monotonia şi înfruntă inerţiile de receptare. De pildă, sinteza de istorie a literaturii române a lui Nicolae Manolescu, din 2008. Sau scandalul publicistic legat de dosarele de Securitate ale scriitorilor. Anumite întrebări preocupă mai mult decît altele. Cine sînt scriitorii cei mai importanţi din perioada comunistă sau din perioada postdecembristă? Care sînt scriitorii persecutaţi în regimul comunist? Care sînt scriitorii care au colaborat cu Securitatea? Răspunsurile nu sînt simple enunţuri, ci discursuri critice ample. Dacă ne orientăm după acest indicator, observăm că două zone sau subiecte de istorie literară sînt cele mai sensibile în percepţia publică mai largă: canonul estetic al literaturii şi biografia politică a scriitorilor. Cum poate ieşi din criză istoria literară? Aparent simplu: luînd în seamă aceşti indicatori, folosind aceste căi de salvare sau aceste culoare de interes – canonul şi politicul.

[…]
Memorie activă a unei tradiţii naţionale, istoria literară este conştiinţa critică a unui patrimoniu de valori, nu doar gestionarul pasiv al unei arhive, al unui inventar de documente sau al unei biblioteci moarte. Pe aceste linii de forţă, istoria literară nu este niciodată epuizată, nu ar trebui să fie niciodată în criză.

[…]
Critica literară înregistrează valorile vitale sau (după caz) agonizante ale prezentului. Istoria literară verifică păstrarea reperelor, a valorilor şi a funcţiilor vitale ale tradiţiei naţionale. Criza istorismului se acutizează prin ofensiva globalizării. Dar, dacă păstrarea şi promovarea identităţii naţionale contează, atunci şi istoria literară contează, avînd de îndeplinit o misiune nobilă, dificilă şi niciodată epuizată – sau, eventual, epuizată odată cu sfîrşitul naţiunii.
Ca şi speranţa, istoria literară moare ultima. Are de îndeplinit misiunea unei rezistenţe culturale la uniformizare în bătălia de supravieţuire a literaturii, în contextul unei deculturalizări deprimante a vieţii sociale şi politice. E prea mult spus? E prea patetic? Nu ştiu. Dar cred în viitorul literaturii şi, odată cu supravieţuirea ei, în viitorul istoriei literare.