Ion-Aurel Pop, Antiromânismul

Chiar în aceste momente, în care clasa politică din România

își dovedește suficiența, aroganța și prostia, situându-se pe pozițiile cele mai antinaționale cu putință, unul dintre istoricii noștri de frunte, acad. Ion-Aurel Pop face o analiză temeinică, justificată și de înaltă ținută științifică, cu privire la situația ingrată în care românii au fost huliți și discriminați.

E o carte care trebuia scrisă demult, deoarece reașază lucrurile în albia lor firească și desparte cu mare curaj apele de uscat, tăind din rădăcină încercările unor nesăbuiți de a purcede la „răscolirea nechibzuită a trecutului” și a intra cu buldozerul pe un teren pe care nu-l cunosc.

Un apel la adevăr istoric

Apelând la o documentație exemplară, el demolează rând pe rând pe rând toate falsele mituri, poncife, stereotipii, care au intrat în arsenalul de manevră al celor care apelează la „tehnica distragerii atenției opiniei publice, prin diferite mijloace și sub cele mai năstrușnice forme”, pe care istoricul are datoria de a le denunța și combate în nume adevărului. Un demers istoric de mare clasă, justificat de recrudescența unor factori de presiune actuali, din care nu lipsește Rusia, „eternul agresor”, dar nici Israelul („ e departe de a fi pe val”) sau țările vecine cu pretenții teritoriale și ifose de superioritate culturală, în a întreține (de multe ori cu propria noastră complicitate sau slăbiciune) false iluzii unor minorități care cred mereu în himera hungarismului, în spatele căror pretenții se ascund interese economice multiseculare. Analiza de caz pornește de la situația de față (Cum s-a înfăptuit România?) mergând spre trecutul îndepărtat (și Identitatea românilor la 1200) și constituirea simbolurilor naționale, chiar a prototipului „românului perfect”, într-o etapă în care se scot de la naftalină sloganuri antinaționale și de „antisemitism istoric”, menite de a reaprinde resentimente depozitate deja în muzeul ideilor expirate. Într-un moment în care aceste voci contestare s-au unit într-un cor distonant și agresiv de a da jos statui, de a schimba numele unor străzi și instituții culturale, impulsionați de ideea de a victimiza din nou lumea culturală, spre sporirea homerismului lor instituțional, cu acuze care vizau persoane demult decedate. Pornind un război declarat cu valorile noastre istorice, aceste ONG-uri făceau abstracție de faptul că trăim în condiții schimbate, derutând generațiile tinere, care una învățau în școală și alta aflau din ucazurile lor, printr-un atac fără precedent la valorile noastre validate de timp. Având drept aliat teoria „corectitudini politice”, aceștia păreau a nu mai avea limită, dar cartea de față a pus în fața acestora acea „linie roșie” necesară buneicuviințe, demonstrând netemeinicia unui astfel de război hibrid și chemând la calm și rațiune, la respect pentru demnitatea națională, pentru însemnele naționale (imnul și drapelul). Riposta sa e calmă și ponderată, dar cu atât mai nimicitoare, cu cât etalarea argumentelor nu lasă loc la interpretări hazardate, fiind așezată pe argumente greu de clătinat.

Discuția va avea centrul de greutate în demonstrarea cauzelor care au generat antiromânismul și epitetele degradante cu care a fost calificat neamul românesc de către indivizi falsificatori de istorie, și care ne voiau în continuare slugile lor. Epitetele degradante emise au ca punct de plecare realități istorice împotriva cărora nu ne-am putut împotrivi la timpul respectiv, menținând o situație distorsionată, în care poporul român din Transilvania a fost oprimat și impilat, retezându-i-se orice acces la cultură și viață națională proprie. Traversând cu greu obscuritatea feudală, menținută prin legi aspre, românii au ieșit încet-încet la lumină, atunci când li s-a creat șansa de a urma școli și a putea reconstitui drumul romanității orientale atât de greu încercat de multiple obstacole. „Boicotul istoriei” a luat sfârșit prin ideile Școlii Ardelene, prin programul național fundamentat în Supplex, în ideile generației pașoptiste, în Memorand, în programul PNR, în vocile din parlamentul budan, până la discursul de autodeterminare de la Alba Iulia. E perioada în care întreaga Europă a fost străbătută de teza wilsoniană a egalității națiunilor, când popoarele central și est-europene, integrate în imperii hibride, și-au găsit menirea în concernul popoarelor mondiale, așa cum o meritau de secole. Luând în discuție postura ingrată a românilor de a fi desconsiderați de-a lungul timpului și a fi socotiți un popor de rangul doi, inferior și rău famat, istoricul expune cu lux de amănunte condiția subalternă la care au fost condamnați românii transilvăneni, aflați sub o stăpânire crâncenă, care le-a răpit dreptul de proprietate, întrucât au refuzat vânzarea credințe care era echivalentă cu etnicitatea. Pentru a răspunde acestei încriminări, istoricul acribios și prob face incursiunile necesare în istorie, privește situația românilor după părăsirea Daciei romane, populație sedentară de agricultori și păstori, care n-a putut atacurilor furibunde ale unor populații migratoare războinice, dedate la cuceriri, pradă de război, supunere tribală. Așa a intrat în atenția ungurilor cucerirea Transilvaniei, ca o contrapondere la o stepă pannonică bogată în iarbă pentru păscutul cailor, dar lipsită fundamental de alte zăcăminte necesare ambițioasei monarhii. Desigur cnezii români din toate regiunile intracarpatice s-au opus, dar unii au fot ademeniți la pace prin încuscrire, alții au cedat presiunilor de tot felul. Cauza etnică a primit apoi o justificare religioasă din partea papei Inocențiu al III-lea, care a dat mână liberă luptei împotriva „schismaticilor”, adică a tuturor care nu erau catolici. A fost lozinca încetățenită de feudalii maghiari pentru a deposeda, a supune și a robi poporul român ortodox de aici, care, prin religie, a înțeles păstrarea unității cu frații de peste munți. Lipsiți de o clasă militară capabilă să țină piept acestei presiuni, deposedați de drepturile lor economice, românii au decăzut la situația de robi ai celor dintâi. Hăituiți, batjocoriți, disprețuiți, românii de religie ortodoxă au ajuns o categorie de paria, lipsită de pământul care le-a fost luat, și de alte mijloace economice de a-și duce traiul.

De la oprimarea feudală la autodeterminare

A fost vorba câteva secole de un jug maghiar, apoi de unul austriac, care s-au impus prin cnut și sabie, stăpânind mari părți din spațiul românesc (Transilvania, Bucovina, Oltenia, Banatul), în deplină înțelegere cu Rusia pravoslavnică, care ne-au rășluit Basarabia. Numeroasele concilii și diete ale nobilimii transilvane au consfințit timpului ideea acestei superiorități, prin instituirea unor legi ale claselor privilegiate, unguri sași și secui, și a celor patru religii recepte, din care a lipsit cea a românilor. Legile discriminatorii, care au transformat pe românii transilvani în sclavi pe viață în fața nobililor de pământ maghiari, au fost repetate periodic, instituind postura de „tolerați” și buni doar ca unelte de muncă, de iobagi in eterno. În situația ingrată de robi ai pământului („negrii” Răsăritului), aceștia n-au mai contat în istorie decât ca producători de bunuri, jaful bogățiilor solului și al subsolului mergând prin fiscalitatea excesivă să alimenteze fastul și bogăția marilor orașe maghiare și austriece. Abia când austriecii au înființat școli și pentru români, ademenindu-i cu religia greco-catolică și cu regimentele grănicerești, s-a creat la Blaj și în alte orașe o pătură de intelectuali care au declanșat mișcarea de renaștere națională, Școala Ardeleană, care a dus la Supplex și la răscoala lui Horea, la 1848 și 1918.

Demascarea manipulărilor

Cartea e structurată pe cele trei mari probleme care privesc românimea și impasul în care s-a aflat poporul român divizat în trei țări de sine stătătoare, Moldova, Muntenia și Transilvania, primele două aflate multă vreme sub turci, principatul Transilvaniei sun maghiari și austrieci. Cele trei secțiuni sunt Nedreptatea istorică, Discriminarea națională și Denunțul cultural și răspund la toate marile probleme pe care lumea politică mondială le-a ridicat și le ridică cu privire la sănătatea statului și a națiunii noastre. E clar că statele dominatoare nu s-au mulțumit niciodată cu noua situație și au continuat să discrimineze pe români spre a-i plasa în continuare în postura de subalterni. Mai grav a fost atunci când echilibrul european a fost anulat prin nazism sau bolșevism. Cei doi mari ticăloși ai lumii, Hitler și Stalin, au schimbat soarta omenirii și au pus sămânța războiului la baza relațiilor dintre state. Marile idei de conlucrare și colaborare au fost aruncate la coș și situația a degenerat prin măcelul produs de al Doilea Război Mondial, care nu a reprimat total revizionismul și pretențiile teritoriale ale unor state adepte a teoriilor etnocentriste, menținute și exacerbate de nazism. Se poate înțelege că maghiarimea n-a uitat niciodată huzurul oferit prin suferințele și înjosirea românilor, deoarece în tot ce s-a creat durabil în Ungaria a fost, în mare parte, obținut prin jefuirea poporului român.

Apărarea valorilor naționale

Alte două probleme de mare importanță, care au generat dispute aprinse de-a lungul istoriei, au fost legate de conceptele de naționalism și antisemitism. Tendințele, ideologia și cauza lor sunt analizate cu pertinență, cu referiri exacte și documentate la contextul vremilor care le-au generat și mergând până la Holocaustul împotriva evreilor, la care a avut un rol important politica lui Horthy Miklos. Românii au trecut mai ușor peste acest hop, preocupați de războiul din Est, care să le readucă Basarabia. Dar tot ei au fost loviți mai tare de cei care vor să ne judece trecutul printr-o Lege Vexler, disecată cu competență de autor, care îi respinge retroactivitatea și supralicitatea delictului de opinie. Pentru autor, personalități fascinante ca Eminescu, Iorga, Kogălniceanu, O. Goga, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, C. Noica, Vaida Voievod și Emil Cioran etc., nu pot intra în discuția provocată de ONG-ul care cauă vinovații Holocaustului, deoarece nu pot răspunde ei de educația care li s-a dat și de contextul istoric în care au trăit Nu există, prin urmare motive ca un popor să fie discriminat, fiindcă și-a urmat tradiția și s-a împărtășit din ideile timpului. Prin exagerări și interpretări greșite ale fenomenelor istorice, până și președintele Academiei noastre a trebuit să treacă prin purgatoriul alienant al acuzelor și capitolul Cum am fost acuzat de antisemitism dă seama de aceste aberații. Opinia sa, susținută magistral prin argumente diverse, are în vedere faptul că valorile istorice trebuie apărate de fiecare dintre noi, iar pentru înlăturarea discriminării e nevoie de muncă tenace și permanentă. Din păcate, dubla măsură mai funcționează și un caz precum acela al episcopului Márton Aron poate sta mărturie la ce putem să ne așteptăm. Lui îi opune, lealitatea credinței lui Iuliu Hossu, prețuind trup și suflet tradiția și simbolurile naționale, speranța în înțelepciunea neamului. Cartea nu ignoră să atace și subiectul delicat numit Adrian Păunescu și nici nu trece nepăsător pe lângă cazul Mircea Vulcănescu, Octavian Goga sau Academia Română. Nu uită că lumea de azi își are răutățile ei, teoriile care susțin vrajba națională și antisemitismul. De acea pledează pentru ascultarea tuturor vocilor celor discriminați și speră că simțul de etică, adevăr și conștiință morală, vor conduce și de aici înainte popoarele pe calea dreptății, adevărului și bunei înțelegeri. Nu ignoră faptul că „trăim un timp al delațiunilor retroactive”, dar nu putem asista inerți la fenomene care pun viața națiunii noastre în primejdie. Îndemnul suprem „să ne îndreptăm energiile în alte direcții constructive, și nu distructive” este mesajul suprem al cărții, apărută în excelente condiții grafice de Editura Școala Ardeleană.

Mircea Popa