IOAN CHINDRIŞ – 75

 Ne-am cunoscut cu ani în urmă, în faza deplină a tinereţelor noastre, în biroul de lucru al profesorului Iosif Pervain de la Facultatea de Filologie din clădirea Marianum de pe Horea, pe cînd ne făceam amîndoi doctoratul şi cînd veneratul nostru profesor acceptase, la insistenţa discipolului său, să ne coordoneze corpusul de documente George Bariţ. Tînărul meu confrate lucra pe atunci la Radio Cluj, de unde vocea sa grav melodioasă pătrundea săptămînal în casele oamenilor, spre a le aduce cuvenita cronică istorică „File din hronicul neamului”. Cu real talent de evocator, cu alunecări voite şi căutate în poezie, timbrul tremurător, uşor emoţionat, al vocii sale baritonale vibra din difuzorul aparatului de radio, mai ales atunci cînd se oprea asupra vitregiei sau solemnităţii unor evenimente sau încerca să ne creioneze silueta drapată în manta purpurie a unor domni sau cărturari mînuitori de pană. Cu fiecare pagină a sa, istoricul Ioan Chindriş se apleca cu luare-aminte asupra filelor îngălbenite din cronicele patriei, pentru a planta în sufletele oamenilor sămînţa unui crez şi a unei speranţe, sub semnul sentinţei cronicăreşti din „Biruit-au gîndul…” Documentate şi pline de culoare evocările lui, reunite în volume ca Figuri de cărturari, Chipuri şi icoane din hronicul neamului şi apoi Memoriale 100 din 1998, atestînd vocaţia sa nedezminţită de portretist, de pictor de scene istorice, în care dragostea şi pasiunea pentru istoria neamului se împletesc cu irepresibila sa patimă de a descifra tainele şi secretele cărţilor din trecutul cultural al poporului român. Atunci cînd regimul totalitarist al lui Ceauşescu a dat iama prin cultură desfiinţînd posturile de emisie regională, Ioan Chindriş a nimerit printr-o fericită întîmplare (regizată din umbră de Ştefan Pascu, pe care-l adula) la Institutul de Istorie al Academiei. Nu se putea găsi o alegere mai potrivită, căci, în cele din urmă, istoricul de carte veche care era şi-a găsit în sfîrşit locul potrivit. Aici s-a fixat cu hotărîre la epoca Şcolii Ardelene, într-o vreme în care preocupările academicianului David Prodan glisaseră spre urbarii, iar glasul lui Pompiliu Teodor se auzea tot mai difuz, devenind treptat-treptat, prin muncă tenace şi plăcerea monstruoasă a vocaţiei documentare de arheolog literar, un consumator imbatabil de texte, un adevărat specialist al perioadei de care vorbim, unul care nu mai poate fi întrecut la ora de faţă. Cărţi masive, avînd acelaşi format cărămidal, s-au revărsat spre public, aducînd în faţa celor interesaţi principala operă a lui Inochentie Micu, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Budai Deleanu şi a altor scriitori pe care i-a cercetat la sursă. Chiar dacă dragostea lui dintîi a fost opera şi scrisul lui Al. Papiu Ilarian, apoi cel al lui George Bariţ şi Simion Bărnuţiu, situîndu-se deci în zodia paşoptismului şi post-paşoptismului, a „naţionalismului modern”, cum îi plăcea lui să spună, şi prin ediţiile consacrate lui Nicolae Pauleti şi Ioan Rusu, a simţit nevoia imperioasă să coboare tot mai adînc în timp spre a se adăpa la izvoarele regeşti ale renaşterii noastre culturale. Ioan Chindriş este la ora actuală un nume pe care nu-l mai poţi ocoli, un nume care a rupt tradiţia paşilor mărunţi în domeniu şi a pătruns în marele Panteon. Cu Biblia lui Samuil Micu, Vulgata de la 1795, l-a impresionat pe Sfîntul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, ducîndu-i-o în dar la Roma, fapt care l-a determinat pe Papa să accepte a fi ales membru de onoare al Academiei noastre; pe prelaţii celor două biserici i-a cucerit prin stăruinţa sa de a reconstitui filă cu filă epopeea traducerii Bibliei la noi din etapa Bob şi Petru Pavel Aron; pe Eugen Simion l-a cucerit prin corpusul de documente G. Bariţ şi epistolarul lui Timotei Cipariu, iar pe filologii şi istoricii reticenţi de la Academie prin lejeritatea şi rapiditatea cu care se mişcă pe terenul accidentat al filologiei moderne, fapt dovedit şi prin cărţile scoase în tandem cu Niculina Iacob de la Suceava, dintre care stau martore ediţiile din Budai Deleanu sau din cele ale lui Augustin Bunea. Stăpînind de sus întreg teritoriul cărţii vechi româneşti, pentru care pregăteşte un nou catalog, avînd acces nelimitat la documentele şi manuscrisele Bibliotecii Filialei din Cluj a Academiei Române şi în calitate de director, el propunea acum cîţiva ani o ediţie cuprinzătoare de texte care să vină de la Şcoala Ardeleană pînă la 1848. Fără îndoială că vîrsta, priceperea, tenacitatea şi puterea de muncă vor fi chezăşie pentru o astfel de realizare pe care numai Ioan Chindriş ar fi capabil s-o facă. Căci, judecînd la un moment dat cu severitate fragmentarismul meu, mi-a spus oarecum dezaprobator: „Prin ceea ce faci şi publici e timpul să creezi evenimente, nu simple prezenţe. Ceva de care să se împiedice toţi!” Şi de opera sa au început tot mai mulţi să se poticnească, semn că există la modul decisiv şi plural. Cărţile semnate de el reconstituie demn şi pilduitor etape întregi de istorie culturală, politică şi religioasă (Şcoala Ardeleană, Paşoptismul, Post-paşoptismul), fără de care nimeni nu va fi în stare să refacă pulsul interior al spiritualităţii româneşti din Transilvania. La cei 75 de ani pe care-i împlineşte zilele acestea, el este specialistul nr.1 al strălucitei perioade a Şcolii Ardelene, de unde nimeni şi nimic nu-l mai poate clinti. Nici măcar Academia.

Mircea POPA

În ciclul de manifestări „MARI PERSONALITĂŢI ALE CETĂŢII”, iniţiat de Casa de Cultură a municipiului Cluj-Napoca, sărbătorirea profesorului Ioan Chindriş va avea loc joi, 21 martie a.c., la ora 17, în Sala „I. Muşlea” a Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”.