Învierea lui Hristos – Slava Sfintei Cruci

Pastorală de Sfintele Paşti 2013 a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

HRISTOS A ÎNVIAT!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, iubiţi credincioşi şi credincioase,

Taina Învierii Domnului este nedespărţită de Taina Crucii Sale, deoarece Hristos Cel Înviat din morţi este Hristos Cel Răstignit.

Crucea Mîntuitorului Hristos este semnul iubirii Sale atotputernice şi smerite, făcătoare de viaţă şi dătătoare de bucurie. În Sfînta Cruce este ascunsă puterea Învierii, iar lumina Învierii este slava Sfintei Cruci. Astfel, Sfînta Cruce nu este doar semn al jertfei şi al morţii, ci şi semn al Învierii şi al biruinţei.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este biruinţa iubirii Lui smerite asupra păcatului, iadului şi morţii. Învierea lui Hristos este ridicarea omului cel muritor, din cauza păcatului, la starea de făptură veşnic vie, creată după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu (cf. Facerea 1, 26), pentru a se împărtăşi veşnic din iubirea divină a Preasfintei Treimi.

Prin Învierea lui Hristos Cel Răstignit se arată că iubirea omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni poate fi mai tare decît ura, violenţa şi moartea. Tăria puterii iubirii jertfelnice a lui Hristos se arată atît în Crucea Sa, ca smerenie, cît şi în Învierea Sa, ca slavă. De aceea, Biserica Ortodoxă nu desparte niciodată Crucea de Înviere.

Invidiat şi urît de mulţi dintre cărturarii şi fariseii care pierduseră în mare parte capacitatea de a simţi prezenţa activă a lui Dumnezeu în popor, desconsiderat şi umilit de autoritatea conducătoare romană, care pierduse simţul dreptăţii, trădat şi vîndut de un ucenic robit de patima iubirii de arginţi, părăsit de prietenii prea fricoşi, uitat de mulţi cărora le-a făcut bine, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, devenit Om din iubire de oameni, a fost condamnat, pe nedrept, la moarte şi răstignit pe Cruce, între doi tîlhari făcători de rele.

Pe de o parte, răstignirea lui Hristos pe Cruce este respingerea cea mai violentă a iubirii lui Dumnezeu de către omenirea păcătoasă şi înstrăinată de Dumnezeu. Pe de altă parte, jertfa Sa pe Cruce, îndurată în mod liber (cf. Ioan 10, 17-18), arată smerenia Sa, ca răbdare a suferinţei şi ca statornicie în iubire iertătoare, chiar şi faţă de duşmanii Săi (“Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”, Luca 23, 34).

Sfîntul Evanghelist Ioan, ucenicul iubit care L-a însoţit pe Iisus pînă lîngă Crucea Sa, ne spune că: ”Înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, pînă la sfîrşit i-a iubit” (Ioan 13, 1). Iar Sfîntul Apostol Pavel, cel ce din mare prigonitor al Bisericii a devenit cel mai harnic Apostol al lui Hristos, tocmai pentru că L-a întîlnit pe Hristos Cel Înviat din morţi, într-o lumină copleşitoare pe drumul Damascului, a înţeles puterea iubirii jertfelnice a Crucii Lui. De aceea, în lumina Învierii lui Hristos, Sfîntul Apostol Pavel scria creştinilor din Corint astfel: ”Cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mîntuim este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18). În altă parte, acelaşi Sfînt Apostol al neamurilor arată că, prin puterea Crucii, Hristos a biruit duhurile rele care răspîndesc în lume ura faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni: ”Dezbrăcînd (de putere) începătoriile şi stăpîniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce” (Coloseni 2, 15).

Pentru a rămîne ascultător şi iubitor faţă de Dumnezeu-Tatăl pînă la moarte, Hristos-Domnul a îndurat de bunăvoie multe rele venite din partea oamenilor păcătoşi şi a demonilor vicleni, care Îl asaltau în pustie cu ispitele poftelor egoiste – adică ispitele lăcomiei materiale, ale puterii de stăpînire şi ale slavei deşarte (cf. Matei 4, 1-11) -, iar în Săptămîna Sfintelor Pătimiri, cu ispitele sau încercările durerii sufleteşti şi trupeşti pricinuite de invidia cărturarilor şi a fariseilor, de trădarea lui Iuda, de lepădarea lui Petru, de frica ucenicilor care L-au părăsit, de aroganţa şi viclenia lui Irod, de duplicitatea şi laşitatea lui Pilat, de batjocura soldaţilor, de ignoranţa şi rătăcirea mulţimilor învrăjbite, de ironia tîlharului nepocăit, de scuipări, de loviri cu palmele peste obraz, de loviri cu biciul pe trup, de cununa de spini de pe cap, de lovituri de cuie în palme şi picioare, de răstignirea pe lemnul Crucii, de adăparea cu oţet, de străpungere cu lancea în coastă. De ce a îndurat Domnul toate acestea? Ne spune Sfîntul Maxim Mărturisitorul, în cuvintele următoare: ”Acesta a fost… scopul Domnului, ca, pe de o parte, să asculte de Tatăl pînă la moarte, ca om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de altă parte, să biruiască pe diavol pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el” (Vezi Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Cuvînt ascetic, în Filocalia, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2008, p. 35). Prin ascultare de Dumnezeu pînă la moarte, Hristos a ridicat din morţi pe Adam cel neascultător, iar prin smerenie a biruit pe diavolul cel orgolios şi răzvrătitor.

Pentru a ne învăţa că puterea Învierii era ascunsă în Cruce, adică în iubirea Lui smerită şi îndelung-răbdătoare, Hristos-Domnul Cel Înviat din morţi poartă şi după slăvita Sa Înviere semnele sau stigmatele Crucii pe trupul Său, adică în mîinile, în picioarele şi în coasta Sa (cf. Ioan 21, 20 şi 27). Hristos poartă stigmatele Crucii în trupul Său înviat, nu ca să-şi aducă aminte de cei care L-au răstignit spre a se răzbuna pe ei, ci pentru că ele sunt semnele eterne ale iubirii Sale jertfelnice şi smerite pentru toţi oamenii.

În Biserica Ortodoxă întîlnim o mulţime de simboluri, imagini, gesturi şi expresii liturgice ale înţelegerii spirituale a legăturii interioare care există între Crucea şi Învierea lui Hristos.

Mai întîi, în icoana ortodoxă a Răstignirii lui Hristos, chipul Său nu este crispat, ci pacificat, însemnînd pacea comuniunii omului cu Dumnezeu, adică starea în care Iisus rosteşte cuvintele: ”Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu!” (Luca 23, 46).

Apoi, icoana Învierii lui Hristos, în forma ei autentică, nu-L prezintă pe Hristos ieşind triumfător din mormînt, ci prezintă coborîrea Sa la iad ca biruinţă asupra iadului şi a morţii, ca arvună sau început al Învierii de obşte (cf. 1 Corinteni 15, 20) şi al Judecăţii de Apoi. Astfel, pentru Ortodoxie, puterea Învierii lui Hristos începe să lucreze din însuşi momentul morţii lui Hristos pe Cruce şi al coborîrii Sale cu sufletul la iad. De aceea, trupul Său din mormînt nu intră în descompunere şi nici sufletul Său nu rămîne în iad. Adesea, icoana coborîrii la iad ne prezintă slava lui Hristos Cel Înviat ca fiind străbătută şi confirmată de Crucea luminoasă, pentru că ”Hristos S-a pogorît prin Cruce la iad”, după cum se spune în Liturghia Sfîntului Vasile cel Mare.

Cînd este mărturisită şi proclamată Învierea Domnului Hristos, Crucea nu este uitată, ci unită cu lumînarea de Înviere. Preotul proclamă adevărul Învierii, zicînd: ”Hristos a înviat!” în timp ce înalţă Crucea în văzul tuturor, dar nu Crucea singură, ci însoţită de o lumînare aprinsă, care este lumina pascală a suferinţei transformate în biruinţă. Prin Înviere, Crucea devine lumină a iubirii eterne, a vieţii mai tari decît moartea.

În timpul Utreniei Sfintelor Paşti şi Utreniei din Duminici cîntăm sau rostim acest imn: ”Învierea lui Hristos văzînd, să ne închinăm Sfîntului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfîntă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim (…). Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvîntînd pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdînd pentru noi cu moartea pe moarte a stricat” (Canonul Învierii şi Utrenia din Duminici).

Legătura interioară dintre Cruce şi Înviere este o dominantă a întregii spiritualităţi ortodoxe liturgice şi filocalice, deoarece Ortodoxia este în acelaşi timp Biserica pocăinţei şi a doxologiei, a postului şi a bucuriei.

Întrucît, prin Crucea lui Hristos s-a arătat puterea iubirii mîntuitoare a lui Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 1, 18), noi, creştinii, cinstim Sfînta Cruce şi ne facem semnul ei cînd ne rugăm, dimineaţa, la prînz şi seara, cînd începem un lucru şi cînd îl terminăm, în vreme de necaz şi în vreme de bucurie.

Legătura dintre Cruce şi Înviere, dintre suferinţă şi speranţă, osteneală şi bucurie, luptă şi biruinţă, se vede adesea în iubirea jertfelnică a părinţilor buni pentru copiii lor, a părinţilor duhovniceşti pentru cei păstoriţi de ei, a oamenilor harnici şi darnici pentru semenii lor aflaţi în nevoi, în iubirea jertfelnică a celor care lucrează şi se luptă, permanent, pentru binele familiei şi al societăţii, al poporului şi al patriei lor, al tuturor oamenilor pentru care Hristos Domnul a murit şi a înviat ca să dăruiască tuturor mîntuire şi viaţă veşnică.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Anul acesta, 2013, este sărbătorit în Patriarhia Română ca ”An omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, la împlinirea a 1700 de ani de la proclamarea de către Sfîntul Împărat Constantin cel Mare a Edictului de libertate religioasă de la Mediolanum (Milano), în anul 313.

De semnul Sfintei Cruci este legat un important moment din viaţa Sfîntului Împărat Constantin cel Mare, care a condus ulterior la libertatea acordată creştinilor din Imperiul Roman şi la botezul său.

Istoricii bisericeşti Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu afirmă că în ajunul bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului), din 28 octombrie 312, contra lui Maxenţiu, Împăratul Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia: ”In hoc signo vinces” (”Prin acest semn vei învinge”). Noaptea, în vis, i s-a arătat Mîntuitorul Hristos, cerîndu-i să pună pe scuturile şi steagurile armatei sale Crucea, ca fiind semn protector în lupte. Victoria minunată a armatei sale, mult inferioară numeric celei a lui Maxenţiu, a fost considerată de Împăratul Constantin ca ajutor primit de la Dumnezeu. Dovada acestei credinţe a lui Constantin în ajutorul divin este inscripţia de pe Arcul lui Constantin, din Roma, păstrată pînă astăzi, prin care mărturiseşte că a cîştigat lupta ”instinctu divinitatis”, ”prin inspiraţie divină” (Vezi Acad. prof. univ. dr. Emilian Popescu, Studiu introductiv la Eusebiu de Cezareea – Viaţa Împăratului Constantin, în ”Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” (PSB), Serie nouă, vol. 8, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 38).

Începînd cu Edictul de libertate religioasă din anul 313, Sfîntul Împărat Constantin cel Mare devine protector al creştinismului, iar apoi ia multe măsuri în favoarea Bisericii creştine, într-o perioadă în care lumea era divizată încă între păgînism şi creştinism.

Astfel, el promovează, în demnităţi publice, creştini cu un comportament moral ireproşabil, emite monedă cu monograma creştină, în anul 317; generalizează duminica, sărbătoarea săptămînală a creştinilor, ca zi de odihnă în imperiu atît pentru creştini, cît şi pentru păgîni, în anul 321; inaugurează o nouă capitală la Constantinopol (11 mai 330), simbol al renaşterii şi înnoirii religioase şi social-politice a Imperiului Roman; preţuieşte demnitatea preoţească prin scutirea clerului de impozite şi de obligaţia îndeplinirii serviciilor municipale; înlătură din legile penale pedepsele contrare spiritului creştin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roşu); protejează, prin lege, pe săraci, orfani şi văduve; modifică legislaţia privind căsătoria; descurajează divorţul; pedepseşte adulterul.

Din dorinţa de a ajuta Biserica să păstreze unitatea de credinţă, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, împotriva ereziei lui Arie, care nega dumnezeirea Fiului. Sub influenţa Sfîntului Atanasie cel Mare, Sinodul a mărturisit şi proclamat învăţătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului ca fiind: ”Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinţei sau Crezul).

Înţelegînd nevoia Bisericii creştine de a avea spaţii liturgice corespunzătoare, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au fost mari ctitori de biserici pe întreg cuprinsul Imperiului Roman: la Constantinopol, Ierusalim, Nazaret, Antiohia, Tir, Nicomidia, Trier, Roma ş.a.; au ridicat biserici care au rămas în istorie ca un model pentru toţi împăraţii, regii şi principii creştini.

De asemenea, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au fost promotori şi sprijinitori ai pelerinajului creştin. Este binecunoscut pelerinajul împărătesei Elena la Ierusalim, în anul 326, pentru a căuta cinstitul lemn al Sfintei Cruci. După ce a aflat Sfînta Cruce, ea a încredinţat-o Episcopului Macarie al Ierusalimului, iar o parte din lemn a fost trimisă la Constantinopol. Împăratul Constantin cel Mare a efectuat un pelerinaj pentru a participa la sfinţirea Bisericii “Sfinţii Apostoli” din Constantinopol, în anul 330, şi apoi un alt pelerinaj pentru a participa la sfinţirea “Bisericii Învierii” din Ierusalim, în data de 13 septembrie 335, iar a doua zi, în data de 14 septembrie 335, pe amvonul acestei biserici, Episcopul Macarie al Ierusalimului a înălţat Sfînta Cruce în faţa mulţimilor, întru pomenirea aflării Sfintei Cruci, în anul 326. Sărbătoarea aceasta a devenit tradiţie înscrisă în calendar pînă în zilele noastre.

Importanţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena pentru viaţa şi activitatea Bisericii este covîrşitoare. Ei sunt apărători ai libertăţii creştinilor, ai unităţii Bisericii, ctitori de cetăţi creştine şi lăcaşuri sfinte, apărători ai demnităţii umane şi ajutători ai săracilor. Sfînta Elena este model pentru viaţa creştină a mamelor, învăţătoare a credinţei creştine în familie şi în societate, unind înţelepciunea cu evlavia şi credinţa cu dărnicia.

Cinstirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena de către Biserică se arată prin pomenirea lor, în fiecare an, la data de 21 mai, fiind numiţi Sfinţi Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii.

În iconografia noastră ortodoxă, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt reprezentaţi avînd Sfînta Cruce între ei, întrucît Sfîntul Împărat Constantin a descoperit Crucea, ca semn de lumină, pe cer, iar mama sa, Elena, a descoperit Crucea de lemn, în pămînt, la Ierusalim. Astfel, înţelegem că Sfînta Cruce leagă cerul şi pămîntul, prin iubirea nesfîrşită şi netrecătoare a lui Hristos pentru lume.

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena ne îndeamnă să apărăm dreapta credinţă, să ne închinăm Sfintei Cruci şi să o cinstim ca pe o armă de biruinţă, să vedem în semnul Crucii puterea iubirii jertfelnice şi smerite a lui Hristos, care ne duce la învierea sufletelor, din moartea păcatului, şi la învierea trupului, din stricăciunea mormîntului.

Astăzi mulţi oameni poartă crucea suferinţei din cauza înmulţirii păcatelor, a patimilor egoiste şi a relelor de tot felul, din cauza lăcomiei sau zgîrceniei unora şi a sărăciei altora, a violenţei în familie şi în societate, a nedreptăţii şi nepăsării, a bolilor şi singurătăţii, a certurilor în familie şi a divorţurilor, a părăsirii copiilor şi bătrînilor ş.a. În această privinţă se adeveresc cuvintele Mîntuitorului Hristos că: ”Din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12).

De aceea, pentru a putea purta crucea multor încercări şi a simţi ajutorul lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat este necesar să ne întărim în credinţă, să sporim rugăciunea şi să săvîrşim fapte de ajutorare a semenilor noştri, să fim şi noi pentru alţii un Simon de la Cirene, care a ajutat pe Iisus să poarte Crucea Sa pe drumul Golgotei (cf. Luca 23, 26). Aşa după cum credincioşii care au purtat de bunăvoie crucea postului, ca înfrînare de la bucate de origine animală şi de la orice păcat sufletesc şi trupesc, primesc lumina, bucuria şi binecuvîntarea Sfintelor Paşti, tot aşa şi cei care alină suferinţa semenilor lor, prin rugăciune şi cuvînt de încurajare, prin faptă bună şi dărnicie, vor simţi lumina şi bucuria Învierii lui Hristos în inimile lor şi binecuvîntarea Lui în viaţa şi casele lor.

Prin urmare, mai ales în aceste zile, este bine să aducem bucuria Sfintelor Paşti în casele de copii orfani şi bătrîni, la patul bolnavilor, dar şi acolo unde este multă tristeţe, singurătate şi deznădejde, în familiile sărace, îndoliate şi îndurerate. Pretutindeni unde putem face binele, să-l facem purtînd, în suflet şi în fapte, lumina Crucii şi bucuria Învierii! Orice osteneală sau orice jertfă, de acest fel, cuprinde în ea lumina pe care o vesteşte Biserica Ortodoxă în ziua de Paşti şi în fiecare duminică de peste an, zicînd: Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!

Să cultivăm, prin rugăciune şi cuvînt bun, în lumina acestei bucurii pascale, legătura fraternă cu românii care se află în afara hotarelor României sau în diaspora română.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Sfintelor Paşti, vă adresăm tuturor părinteşti şi frăţeşti doriri de sănătate şi mîntuire, de pace şi bucurie, dimpreună cu salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române