Învierea Domnului – Praznicul Luminii în fresca de la Mănăstirea Chora din Constantinopol

 Icoana praznicului, cea a Pogorîrii la iad a Domnului, vizualizează misterul pascal ce se actualizează în noaptea privegherii, în ambianţa psalmodiilor bizantine şi a luminilor ce împodobesc lăcaşurile de cult. Bucuria împlinită e dominată de strălucirea evenimentului descris în cuprinsul evangheliilor sinoptice, dar, cu toate acestea, icoana sărbătorii nu a putut surprinde decît episoadele relatate şi nu momentul ca atare. Cele două icoane principale ale Învierii sînt Pogorîrea la iad şi Femeile Mironosiţe la mormînt, numită şi Mironosiţele. Ele nu se pot înlocui una pe cealaltă, ci se completează, alternînd simbolul cu istoria, taina cu vederea, Utrenia Sîmbetei celei Mari cu Liturghia din Duminica Învierii1 .

Iconografia temei apare, la început, în veacul al VI-lea pe un stîlp din Bazilica Sfîntului Marcu de la Veneţia2 , urmînd ca în secolele următoare să se diferenţieze în Răsărit şi în Apus. Una dintre cele mai relevante compoziţii a Pogorîrii se găseşte fragmentar la Bazilica San Clemente din Roma.

Biserica Mănăstirii Mîntuitorului din Chora a fost ctitorită de logothetul Theodor Metochites în perioada 1315-1320. Fresca monumentală cu tema Pogorîrii la iad a Domnului se află în parecclisionul alăturat, ce are hramul Învierii Domnului sau Anastasis, ea fiind realizată între anii 1315-1321. Grandioasa imagine a Învierii înlocuieşte tradiţionala Fecioara cu Pruncul, scena fiind secondată de alte două minuni ale lui Iisus: învierea fiicei lui Iair şi cea a tînărului din Nian3 . O primă variantă compoziţională a temei ar fi cea a prefigurării lui Iisus din profil şi susţinîndu-i de mîini pe Adam şi pe Eva; ei fiind grupaţi doar într-o singură parte a scenei sacre. Monumente impozante unde se întîlneşte acest tip iconografic sînt: San Celemente – Roma, Nea Moni – Chios, Hosos Loukas – Phocida, Daphni – Atena, Sfînta Ecaterina – Muntele Sinai, Kurbinovo Protaton – Sfîntul Munte Athos. Se impune precizarea că acest tip iconografic, respectiv cel de-al doilea, ni-L arată pe Hristos într-o poziţie frontală, simetric dispus şi rînduit între cei doi protopărinţi. În această ipostază ne este redat la: Chora, Studeniţa, Hilandar, Stavronichita, precum şi în icoanele contemporane4 .

Elementele temei se compun în funcţie de centrul lucrării unde se profilează şi se impune statura impozantă a lui Iisus. El este pictat în plină mişcare, cu piciorul drept păşind înainte energic. Împăratul Slavei calcă peste iad, preînchipuit prin cele două uşi sfărîmate, dar şi peste o prăpastie ce seamănă cu o peşteră întunecată5 . În aceeaşi perspectivă a adîncimilor sumbre ale infernului se observă lacăte distruse, rupte şi chei împrăştiate. Veşmintele Sale, ca de altfel şi mandorla ce Îl împrejmuieşte, sînt strălucitoare, fiind redate în culori deschise de alb şi galben. Mîinile şi picioarele Domnului poartă semnele răstignirii. Chipul Său este solemn, expresiv, blînd, îndreptat stăruitor către privitor. Artistul foloseşte o redare a perspectivei de relaţionare, şi anume, el face legătura între Iisus şi noi, cu ajutorul privirii. În partea stîngă şi cea dreaptă, simetric dispuşi, sînt Adam şi Eva treziţi din somnul suferinţei la viaţa cea veşnică şi fericită a raiului. Prin prefigurarea lui Adam, iconografii reamintesc credincioşilor despre deosebirea dintre vechiul Adam, cel dintîi om, şi Noul Adam, cel care este Hristos, idee ce apare menţionată în prima Epistolă a Sfîntului Apostol Pavel către Corinteni (15, 45). Eva, cu smerenia vădită, are mîna dreaptă acoperită, în semn de respect faţă de Domnul. Culoarea roşu-carmin închis a maforionului este cea folosită de iconari pentru Maica Domnului. Creată dintru început curată, Eva, este eliberată de Cel fără de păcat, Iisus, Cel ce s-a născut din noua Evă, Născătoarea de Dumnezeu6 . Alături de ei sînt eliberaţi şi toţi cei ce aşteptau cu credinţă venirea Lui. Din acest considerent, în cele două părţi ale impunătoarei icoane se văd două cete de sfinţi ai Vechiului Testament. În stînga, apar: Sfîntul Ioan Botezătorul, cu capul îndreptat spre împăraţii David şi Solomon, ultimii doi, purtînd coroane. Bazileii au mantii colorate în albastru şi roşu, precum şi gesturi de oranţi. Regele David a profeţit cu ardoare venirea Domnului, Cel care îl va ridica şi pe el din iad. Căci zice: Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea ca să nu mă clatin.(…) Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad7 . Regele prooroc Solomon este redat lîngă David, din cauză că a fost fiul şi urmaşul său. Prezenţa Sfîntului Înaintemergător se face simţită datorită faptului că el a propovăduit celor din iad vestea cea bună. Lumina ce izvorăşte din icoană şi care se răsfrînge în ansamblu este concentrată, în acelaşi timp, în mandorla transparentă (redată în valori de la închis la deschis şi decorată cu şiruri de stele) şi în tunica şi hitonul Domnului. Blicurile puse cu rigoare dau strălucire, evidenţiind detaliile semnificative.

Privind icoana Pogorîrii la iad sîntem pătrunşi de mişcarea de un dinamism aparte care îl caracterizează pe Hristos. Poziţia Sa nu este una de coborîre, atitudine des întîlnită în iconografia temei (a se vedea scena similară de la Protaton, în care Iisus se apleacă, ţinînd crucea în mîna Sa), ci una de ridicare în forţă a lui Adam şi a Evei. Totodată, acest dinamism se explică şi prin amplasarea mandorlei spre stînga lucrării, accentuînd şi repetînd gestul Mîntuitorului care descrie o diagonală ascendentă, îndreptată către stînga frescei8 . Finalizînd acest scurt studiu dedicat icoanei Învierii de la Chora şi reprivind scena iconografică sîntem cu adevărat încrezători de forţa şi energia care ne reţine şi ne impresionează profund. Ea este redată atît prin ridicarea de către Mîntuitor a protopărinţilor noştri din iad, moment consemnat şi în cîntarea a 3-a a Canonul Învierii: Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat, dar mai ales prin albul pacifist şi reconciliant al veşmîntului Său.

Conf. univ. dr.
Marcel MUNTEAN

1 Michel Quenot, Învierea şi Icoana, trad. Pr. Dr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 95.

2 Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sofia, 2003, p. 200.

3 Muntean Gh. Marcel, Tipologia Artei Bizantine, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, p. 243.

4 Lect. Mihaela Palade, Un posibil Baroc al Renaşterii Paleologilor?, în ,,Anuarul Facultăşii de Teologie Ortodoxă Bucureşti, Ed. Universităţii, Bucureşti, 2002, p. 439.

5 Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, trad. Anca Popescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 108. Iadul a fost deseori amintit în numeroase locuri din Sfînta Scriptură, Iisus consfinţeşte: Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Mt. 16, 18).

6 Michel Quenot, op. cit., p. 105.

7 Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, trad. Anca Popescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 107.

8 Lect. Mihaela Palade, op. cit., p. 444.